Am fost un copil peste
măsură de curios şi încăpăţânat. Şi nu m-am schimbat prea mult de atunci. Nu am
ascultat mai niciodată şi-am făcut mereu ce-am vrut, păstrând totuşi un dram de
respect pentru ceea ce-mi spuneau cei din jur, mai ales mama şi tata, admiţând,
în sufletul meu, că s-ar putea să aibă dreptate. Părinţii m-au sfătuit mereu,
la orice pas, şi au încercat să mă ghideze pe calea simplă, însă mi-au acordat încrederea
lor de fiecare dată atunci când au văzut că n-au cu cine să se înţeleagă. „Ai
să ajungi tu la vorba mea, Dienuţă” zicea tata privindu-mă cald şi acordând-mi,
din priviri, libertatea să fac cum mă taie capul. Şi da, am realizat că urcatul
pe scară în pod poate să fie periculos, că umblatul iarna prin ger fără căciulă
te fericeşte cu gripă, că chips-urile nu-s sănătoase, că omul de lângă mine nu
era potrivit, că rebeliunea nu aduce nimic bun, că usturoiul e bun pentru
imunitate şi că părul meu vopsit brunet era naşpa.
Din 1987 si până astăzi
am ajuns la vorba alor mei de câteva ori. Bine, de multe ori. Mhm. Oooooook. De
cele mai multe ori.
Părul meu natural e
şaten auriu. Nu are cum să fie altfel fiindcă mă trag din neamuri blondii cu
ochi deschişi, de la albastru la verde, atât pe linie maternă, cât şi paternă.
Dar m-a fermecat mereu părul negru ca abanosul, iar femeile cu ochi mari şi
negri, ca nişte mărgele, pielea albă şi părul de Albă-ca-Zăpada mi s-au părut întotdeauna superbe. Le găsesc foarte frumoase pe Kim Kardashian, Rihanna sau
Nicole Scherzinger, dar pe ele le recomandă gena, iar brunetul le vine perfect.
5 ani de zile m-am
vopsit negru albăstrui sau variaţiuni pe aceeaşi temă. Păr mai sănătos, mai
hidratat, mătăsos şi strălucitor ca în perioada black nu am avut niciodată. Şi
era aşa uşor de aranjat, şi avea atât de multă personalitate. El, părul, că eu
nu prea. Mă desfiinţa negrul mult prea intens. Multă lume încerca să-mi spună
că mă maturizează, că e artificial, că look-ul e fortaţ, eu fiind deschisă la
ten, dar nimic. Eram fascinată de părul meu lung şi negru. Până acum doi ani, când
tata, sătul să aştepte întoarcerea cosiţelor şatene în cap la fiică-sa, fără
menajamente şi ocolişuri, mi-a zis că semăn cu o florăreasă. Superb.
Şi uite aşa a început
procedeul color reverse, care a fost anevoios şi a necesitat multă răbdare.
Azi, după atâţia ani, mă minunez de nuanţa mea naturală şi fac un apel către
voi, cele care vă vopsiţi încă cu negru albăstrui: încercaţi ceva mai soft, o
să vă placă la nebunie! Dacă nu sunteţi asiatice, armence, afro sau
obraznic de frumoase, cu trăsături perfecte, renunţaţi la nuanţa de florăreasă.
Amen to that.
Eu, în perioada păr negru şi acum. Make-up şi foto, Silvia de la Rock and Roses.
Cu drag,
d
Pot sa ti spun ca esti superba....compliment ce vine de la o alta femeie.ca esti extraordinara...in ceea ce scrii,stii si tu.Flori C
RăspundețiȘtergere