Oamenii-căpcăuni şi răutăţile lor gratuite

În cei 24 de ani ai mei am întâlnit oameni leneşi, invidioşi, cu suflet mare, bârfitori, ambiţioşi, sinceri, mincinoşi, parveniţi, credincioşi, luminoşi, idioţi şi geniali. Şi am mai dat de o specie, cea mai rea. Eu le-am zis oamenii-căpcăuni (şi am fost finuţă!).

Nu ştiu cum se face că în specia asta sunt numai femele. Sau cel puţin aşa am nimerit eu. Vorbesc despre persoanele alea care emană răutate şi frustare, care te împietresc cu privirea ucigătoare, mijită printre gene, şi cuvintele otrăvite pe care le aruncă.

Am avut o căpcăună profesoară de liceu, una profă de facultate, o colegă de şcoală şi o şefă. Mai tată. Nişte vipere cu faţă de om, nişte fiinţe care se hrăneau cu frica pe care tu o simţeai, creaturi a căror satisfacţie era să te doboare, să te umilească, să te înjosească şi să-ţi smulgă nişte lacrimi. Acumulau experienţă la CV-ul de căpcăune-şefe.

Fiecare înfruntare cu oricare dintre cele 4 căpcăune degenera într-o repriză de plâns în baie, o văicăreală de 5 ore la mama şi vreo 3 pomelnice la biserică (de bine, dă Doamne!). Azi aşa, mâine la fel, poimâine identic, trecea săptămâna, apoi luna...dar hooooo, cât era să mai rezist şi eu. Fizic, mai puteam, dar psihic eram dărâmată de fiecare dată. Şi nu ştiu cum, prin ce minuni, Dumnezeu mă scăpa de femelele-pacoste: ba o retrogradare, o demisie micuţă, ori finele anului şcolar.

Însă niciodată nu am avut curaj să iau atitudine. Pentru vremurile pe care le trăim, tata m-a educat prost. Să întorc şi celălalt obraz, să spun „îmi cer iertare” chiar dacă n-am greşit, să mă ghidez după premiza „capul plecat, sabia nu-l taie”, să cred în judecata divină.

Şi, ca să fiu sinceră, Dumnezeu nu m-a dezamăgit. Dar mă întreb: oare nu trebuia să mă înfoi în pene, să mă răţoiesc la căpcăune şi să le ating puţin cu nişte vorbe piperate, aşa, să le ajungă la sufleţel? Le-aş fi alintat cu apelative adorabile, de altfel conforme cu realitatea: slăbănoago, inculto, frustrato, afurisito, cap-de-shrek sau matahalo.

Şi dacă acum 10 secunde mă întrebam, acum îmi şi răspund: nu, nu trebuia. Pentru că oamenii-căpcăuni s-au născut normali, dar au ajuns răi din cauza unor traume. Şi suferă. Şi pentru că ei suferă, vor să-i facă şi pe alţii să se simtă mizerabil. E ca în episodul ala de la RObotzi. (Mo:"Mie nu mi-i ciudă că-s eu supărat, mie mi-i ciudă că-s alţii fericiţi" hahahahhaah)

God bless the ogres!

Cu drag,

d.

PS. Tu ai întâlnit vreodată un exemplar de căpcăun cu faţă de om?