Grey's Anatomy, serialul care mi-a dat KO.

ANATOMIA LUI GREY

Nu ştiu ce se întâmplă cu Tata Timp în ultima perioadă. Parcă nu mai are răbdare şi trece mult mai repede. Replica pe care o aud cel mai des şi pe care şi eu o spun repetitiv ca pe-o placă stricată este „nu am timp”. Nu am timp să îmi văd rudele, prietenii, nu am timp să citesc, să mă plimb cât aş vrea, să mă relaxez şi să...pierd timpul. Adică să stau degeabă, să frec duda, să tai frunză la câini, să ard gazu’ de pomană, să lenevesc. Şi uneori e tare fain să faci asta!

Nu ştiu ce faceţi voi atunci când prindeţi stropul ala de timp liber, însă eu...mă uit la seriale! Şi să-mi fie cu iertare, mi-e greaţă de Gossip Girl, Vampire Diaries sau Sex And The City. Sper să nu aruncaţi cu portfardul în mine, dear fashionistas! Pur şi simplu nu-s genul meu, chiar dacă şi eu iubesc moda.

Serialele mele preferate? Lost, Prison Break, Game of Thrones, Heroes, Homeland şi...THE ONE: Grey’s Anatomy.

MEREDITH SI DEREK

Ador serialul asta. Nu îl vizionez, pur şi simplu îl trăiesc. Eu respir cu oamenii aia, operez pe creier cu Derek, beau la Joe’s Bar, coc prăjituri cu Izzie, fac o appy cu Miranda, sufăr alături de Karev, mă tăvălesc, mă chinui, râd în hohote, mă supăr, am nervi, sunt geloasă, plâng în hohote şi mă bucur. Serialul asta m-a prins într-un mare fel şi îl găsesc captivant, deştept, real, al naibii de bun!

Mă termină psihic Shonda când decide că e cazul să mai omoare câte un personaj. Când a murit George am zis că s-a terminat lumea. Nu mi-au ajuns şerveţele din casă, am trecut la hârtia igienică, asta aşa, să vă faceţi o idee! Când Mark şi Lexie au părăsit serialul, intensitatea momentului m-a copleşit. Numai ideea unei astfel de iubiri m-a sfâşiat sufleteşte. Leo şi Kate cu al lor Titanic joacă în liga mică, vă spun sigur!

LEXIE SI MARK

Îmi place enorm personalitatea Cristinei Yang, îmi aminteşte mult de prietena mea cea mai bună. Îmi plac glumele ei seci, dar inteligente, şi felul în care iubeşte-  glacial, dar intens, în felul ei. Sunt invidioasă pe relaţia ei de prietenie cu Meredith. Nu ştiu dacă există în viaţa reală aşa ceva. Alex mă fascinează: e  băiatul ala rău, dar cu suflet enorm. Owen e fabulos, e atât de complex şi totuşi atât de simplu. Să nu mai vorbim de blândeţea şi carisma lui Shepard, dulceaţa Mirandei, zâmbetul perfect al lui Torres şi naivitatea cuceritoare a frumoasei Izzie.

CRISTINA YANG

ALEX KAREV

O iubesc pe prostănaca de April Kepner, iar povestea ei de dragoste cu Avery este dureros de frumoasă.  Mi-ar plăcea să scriu eu scenariul pentru sezonul 10, care se anunţă ultimul. Aş vrea să rezolv lucrurile, să fac nişte schimbări, m-am implicat în vieţilor doctorilor de la Grey Sloan Hospital şi aş vrea să-i fac fericiţi. Şi odată cu ei şi pe milioanele de fani care urmăresc serialul cu interes. Bine, dacă aş face eu un final cu happy end probabil producătorilor de serveţele le-ar scădea drastic producţia! Cine-ar mai boci atunci?

PS. Voi vedeţi cum arată băieţică asta? Pfff...

MISTER AVERY

APRIL KEPNER

În concluzie, consider că oamenii ajung să iubească GA pentru că se regăsesc în poveşti. Şi în personaje. Poate că toţi suntem dark and twisty până la urmă.

Care este serialul tău preferat?

Cu drag,

d

Fetele bune "n-are" noroc, domne! În dragoste.

Pe lumea astea există fete bune, fete rele şi fete şmechere. Dacă categoriile 2 şi 3 se pot lăuda cu succes în dragoste (dacă n-au, şi-l fabrică, negociază sau iau cu japca), prima categorie e oropsită rău.

Am întâlnit, cunosc, am în jurul meu sau am auzit poveşti despre multe fete bune care sunt singure de ani buni pentru că efectiv nu îşi găsesc bărbatul potrivit sau sunt măritate cu câte un ghiolban autist aka bărbat care nu le apreciază la adevărata lor valoare.

Ce înseamnă fată bună şi fără noroc la măriţiş în concepţia mea? Păi frumoasă, independentă financiar, deşteaptă, poate nu neapărat olimpică la fizică, dar s-o ducă capul, epilată pe mâini şi genul de fată care doarme singură 350 de nopţi pe an la ea în pat (restul de 15 fiind la bunici, părinţi sau alte rubedenii).

Bărbaţii care îmi citesc blogul o să sară ca arşi şi-o să-mi spună că fabulez, că vorbesc despre femeia-dinozaur, dispărută de hăt-hăt! Fals, domnilor! Ştiţi câte asemenea fete există în zilele noastre? Foarte multe! Doar că nu acolo unde le căutaţi voi, adică prin cluburi de fiţe şi mall-uri!

Fetele bune stau până târziu la birou şi îşi respectă deadline-urile. Au performanţe la job şi îşi construiesc cariera cu mari eforturi, nu cu mari deschideri de picioare. Fetele astea îşi plătesc vacanţele singure, merg în ţări pe care oricine şi-ar dori să le viziteze, pe banii lor. Fetele bune sunt coafate, pensate, au manichiura perfectă şi sunt îmbrăcate mişto. Îşi cumpără haine online şi de la ăia „care aduc” pentru că n-au timp de shopping: trebuie să-şi ducă maşina la revizie, căţelul la veterinar şi să-şi plătească abonamentul la telefon.

Fetele bune sunt populare şi curtate, dar refuză elegant avansurile. Visează la marea iubire, la ţinut de mână pe plajă, la clătite făcute împreună cu iubitul, sâmbăta dimineaţa. Pe astea nu le cumperi cu Mastercard, ci cu sufletul. Şi tot fetele astea bune, de cele mai multe ori, ajung să se cupleze cu nişte tăntălăi care habar nu au să le aprecieze. Pentru că n-a fost idiot ala care-a zis: „când eşti bun, eşti luat de prost!”.

De curând, un prieten îmi spune: „M-am despărţit de ea. E o fata de nota 10, alta ca ea nu mai găsesc, nu am ce să-i reproşez mă, dar eram de 6 ani împreună şi ea voia să ne mutăm împreună. Şi parcă nu sunt pregătit. Ştiu că o să regret mai târziu dar...”. Când o să vină momentul ăla, o să-i împrumut făcăleţul meu. Şă-şi dea cu el în dinţi. O să simtă nevoia!

În concluzie, fetele bune ajung în Rai, fetele rele ajung unde vor ele: în inima şi portofelul bărbatului. Întrebarea e alta: or exista cursuri  „How to become a bad girl in 50 steps”? Ştiu câteva fete care ar vrea să încerce. Şi poate aşa o veni şi norocul în dragoste.

Cu drag,

d

PS. Nu e chiar asa groaznic fără cont de Facebook!

Facebook Rehab

De bună voie şi nesilită de nimeni, perfect lucidă şi în deplinătatea facultăţilor mintale, într-un moment de inspiraţie, am decis să îmi dezactivez contul de Facebook. Şi aşa am făcut.

Explicaţia? N-am.

Dar dacă mă chinui puţin, vă pot spicui câteva motive. Printr-o formulă empirică, am ajuns la concluzia că petrec mai mult timp pe Facebook decât cu propria mamă. Bun. Apoi m-am gândit că orele pierdute pe pagina virtuală se pot metamorfoza în plimbări prin parc, citit, şters faianţa etc – într-un cuvânt, de trăit viaţa în offline.

3 la mână, am vrut să ofer o binemeritată pauză celor care îmi studiau, cu râvna elevilor de clasa I, pagina de Facebook. Tot aceia care, chiar dacă în ani de zile nu mi-au dat un Like, în momentul în care am anunţat că dezactivez contul s-au „pierdut” şi mi-au lăsat mesaje private: „Dar de ce faci asta?”. Uite d-aia.

Alt motiv? M-am crucit când am văzut, săptămâna trecută, la o persoana Y, Check In @Inviere. Cam unde am ajuns?

Şi-ar mai fi vreo câteva. Ah, plus că privesc totul ca pe un experiment, personal şi jurnalistic totodată. Vreau să văd cum e, cât e de dificil să renunţi la acest viciu, care sunt repercusiunile în viaţa reala, cât lipsa contului îmi va afecta jobul sau...prieteniile. Btw, există şi telefon. Şi email.

Aşadar, nu m-am certat cu nimeni, nu am dat block nimănui, nu m-a supărat nimeni.  E doar o toană de-a mea.

Şi ah, am uitat să precizez. Îl voi reactiva peste o lună. O lună fără 2 zile, 5 ore şi 16 minute.

Semnat,

A facebook addict

PS. Tu ai avea curaj să îţi ştergi contul personal de Facebook?

Cu drag,

d