Femeia e rea. De ce? Pentru că aşa vrea ea!

Am o stare d-aia când n-am chef să fiu finuţă în limbaj, când nu văd pisoiaşi roz înaripaţi, nici cupcakes, nici dantelă. Sunt într-un moment în care mă întreb: de ce-s rele muierile? Adică femeile, gagicile, Evele, fabuloasele făpturi cu sutien. Mi-am dat seama că femeile sunt mult mai ale naibii decât bărbaţii, mai invidioase, rele de gură şi păcătoase în gânduri.

Că nu sunt o simpatică, ştiu. Mie nu-mi place să râd ca idioata, aşa, că trebuie, să fac frumos când n-am chef să fac frumos, să împart LIKE cu găleata pe Facebook doar ca să sară şi Marghioala înapoi cu unul, să dea bine „la fani”, nu-mi stă în caracter să fac complimente când nu e cazul, să pup dosuri şi papuci „ca să-mi fie bine mai târziu”, să mă pisicesc penibil şi să mă prefac că-mi place de tine când nu. Deloc.

Dar, pe cuvânt, sunt un om bun, iar asta nu-i meritul meu nici măcar 1%. Dumnezeu Drăguţul, cum a vrut El a făcut, plus nişte părinţi frumoşi, care m-au crescut în armonie şi mi-au cimentat în creier şi-n suflet respect şi bun simţ. Şi m-au învăţat lecţia iertării. Grea lecţie, pe care o repet zi de zi, şi niciodată nu-mi iese perfect.

Dar văd în jur şi întâlnesc, tot mai des, din păcate, femei rele. Băi, băiatule!

Avem următoarele categorii:

Femeia urâtă (Doamne, iartă-mă!) care desfiinţează orice fiinţă purtătoare de uter care-i mai răsărită ca ea, indiferent dacă are fundul mai mic, celulită mai puţină sau părul mai des. Astea mai puţin decorative, ca să zicem aşa, le alintă pe restul cu drăgăstosul apelativ „proasto!”. Ele, pentru că na, nu le-a dat Dumnezeu frumuseţe fizică, iar colegii le puneau porecle jignitoare, s-au refugiat în cărţi şi-n şcoală, şi atunci se cred rasa superioară. Şi-s ironice, caterincoase, pontoase şi ascuţite la minte, postează pe Facebook poze cu biblioteci şi citate din scriitori cu nume exotice, iar suratele lor, tot alea urâţele, sar cu LIKE-urile ca puricii, în semn de susţinere şi asumare a statutului de „deştepte”. Dar, fie vorba între noi, nu toate-s aşa smart cum se dau!

Femeia frumoasă, periculoasă şi ea. Pentru că natura a înzestrat-o cu ochi mari şi bleu ca marea din Santorini, picioare interminabile, buze cărnoase şi sâni obraznici, n-a mai avut nevoie de multe diplome şi parafe de pe la secretariate de Universităţi. Femeia frumoasă mai scapă câte-un „v-a place poza mea?” sau „ar trebuii să ne vedem, pisi!” însă pe bărbaţi nu-i deranjează. Ba din contră, o fericesc c-un LIKE, peste celelalte 2000. Evident, alintul femeilor frumoase pentru restul este „nasoalo” (cu varianta tacit acceptată „nasoal-o”).

Femeia şi urâtă, şi proastă. Problema este că genul asta de femeie e pericol social, pentru că ea crede contrariul. Se vede superbă şi deosebit de inteligentă. Să nu te pui niciodată cu ea, că te face.

Femeia şi frumoasă, şi deşteaptă. Sună utopic, dar nu e. Am întâlnit multe asemenea exemplare şi m-au fascinat. Ceea ce le recomandă este modestia fantastică, faptul că nu realizează cât sunt de minunate şi la ambalaj, şi la conţinut. E o încântare să stai în preajma lor, un privilegiu. Mă întreb cum o fi să te căsătoreşti cu una din asta. Bărbat fiind, evident.

Femeia nici prea-prea, nici foarte-foarte. Nu vreo frumuseţe răpitoare, nici vreun IQ de dat pe spate. Însă cu o dorinţă arzătoare de a evolua, de a învăţa, de a fi mai bună de la zi la zi. Femeia care ştie să se îmbrace în aşa fel încât să se pună în valoare şi căreia nu îi este ruşine să deschidă DEX-ul să mai înveţe nişte termeni noi. Femeia care ştie să aprecieze frumuseţea şi talentul unei surate, chiar dacă nu îi este chiar simpatică. Şi, fără falsă modestie, mă bag şi eu în categoria asta. Mulţumesc părinţilor.

Hai să fim sănătoşi şi bucuroşi! Şi să realizăm că răutatea se naşte din durere.

Cu drag,

d

Facebook Rehab

De bună voie şi nesilită de nimeni, perfect lucidă şi în deplinătatea facultăţilor mintale, într-un moment de inspiraţie, am decis să îmi dezactivez contul de Facebook. Şi aşa am făcut.

Explicaţia? N-am.

Dar dacă mă chinui puţin, vă pot spicui câteva motive. Printr-o formulă empirică, am ajuns la concluzia că petrec mai mult timp pe Facebook decât cu propria mamă. Bun. Apoi m-am gândit că orele pierdute pe pagina virtuală se pot metamorfoza în plimbări prin parc, citit, şters faianţa etc – într-un cuvânt, de trăit viaţa în offline.

3 la mână, am vrut să ofer o binemeritată pauză celor care îmi studiau, cu râvna elevilor de clasa I, pagina de Facebook. Tot aceia care, chiar dacă în ani de zile nu mi-au dat un Like, în momentul în care am anunţat că dezactivez contul s-au „pierdut” şi mi-au lăsat mesaje private: „Dar de ce faci asta?”. Uite d-aia.

Alt motiv? M-am crucit când am văzut, săptămâna trecută, la o persoana Y, Check In @Inviere. Cam unde am ajuns?

Şi-ar mai fi vreo câteva. Ah, plus că privesc totul ca pe un experiment, personal şi jurnalistic totodată. Vreau să văd cum e, cât e de dificil să renunţi la acest viciu, care sunt repercusiunile în viaţa reala, cât lipsa contului îmi va afecta jobul sau...prieteniile. Btw, există şi telefon. Şi email.

Aşadar, nu m-am certat cu nimeni, nu am dat block nimănui, nu m-a supărat nimeni.  E doar o toană de-a mea.

Şi ah, am uitat să precizez. Îl voi reactiva peste o lună. O lună fără 2 zile, 5 ore şi 16 minute.

Semnat,

A facebook addict

PS. Tu ai avea curaj să îţi ştergi contul personal de Facebook?

Cu drag,

d

Plouă cu nesimţiţi. Să deschidem umbrela!

Dacă nesimţirea ar durea, multă lume ar urla din toţi rărunchii. Suntem un neam de nesimţiţi şi nesimţiţe. Punct.

De la bărbatul cărunt cu ceas Nardin din aeroport care intră în faţa ta la Check in, la angajaţii care nu salută femeile de serviciu, la gherţoii care aruncă ambalajele pe jos, direct din maşină, şi până la stimabilii însuraţi care complimentează gagici pe Facebook şi încearcă să le antureze chiar dacă la status tronează fabulosul Married. Şi cu children.

Nesimţirea e boală fără tratament. Cu un nesimţit original, căruia anii de acasă îi dau cu minus, nu te pune, că te face. Nesimţitul minte, înşală, face gesturi care te lasă interzis, toate cu seninătatea unui prunc şi prostia unei maşini de gunoi.

„Pisicuţo, ce frumoasă eşti, ieşim la un suc săptămâna viitoare?”. Hoooold your horses, căpitan de plai! Nevasta dumitale ştie că ai ieşit la vănătoare de căprioare pe Net? Câtă nesimţire să zacă într-un astfel de exemplar? Ferească Dumnezeu!

„Îmi pare rău, nu ştiu ce să zic. Nici nu mi-am dat seama când s-a întâmplat”. Asta e cea mai bună prietenă a ta care se scuză că s-a cuplat cu iubitul tău. Aham. Se numeşte Situaţie cu Risc Ridicat de Pocnit între Ochi.  Şi nesimţire ce atinge cote alarmante. Te pup, pa pa!

Să amintim şi de soţii care se culcă cu secretarele, cu partenerele soţiei de afaceri, cu asistenta nevestii sau bona copilului. Se numeşte nesimţirea prostului şi se tratează eficient cu divorţ. Doamnele pe care le cunosc şi au fost în această situaţie nefericită sunt astăzi femei realizate, strălucitoare, semn că succesul unei femei nu are nicio legătură cu bovina de lângă.

Dar ce părere aveţi de fostele şi foştii care se bagă în seamă cu partenerul vostru chiar după ani buni de la despărţire? Care le dau mesaje, îi sună, dau Like la poze şi le comentează statusurile pe Facebook de parcă voi nu aţi exista şi nu aţi vedea frumosul circ. Nesimţirea e mare! Frumos ar fi să îşi dea singuri Unfriend şi să demonstreze că n-au facultăţi degeaba. Că de la cei 7 ani de acasă se pare că au chiulit!

Nesimţiţi cu atestat sunt şi cei care copiază, fără remuşcări, ideile, stilul şi proiectele altora, iar apoi şi le însuşesc fără să stea pe gânduri. „Da, e ideea mea şi tot eu am realizat întreg conceptul!”. Hai, lasă-ne, că facem urticarie! Plagiatorii şi copiile xerox o să rămână mereu nişte imitaţii obosite, indiferent de cât de mult se străduiesc. Se vede, măi, se vede...

Şi or mai fi multe specii de nesimţiţi pentru că aştia se înmulţesc repede, dar tot ce ştiu e asta: mulţumesc mama şi tata că m-aţi învăţat să am bun simţ. Chiar dacă, de multe ori, în lumea asta cu valori inversate, nu mai e o calitate.

Cu drag,

d

Dragostea pentru toată viaţa durează 3 ani. Ce ne mai place divorţul!

Asta-i frumuseţea unui blog personal. Ai chef şi timp, postezi o elucubraţie grozavă! N-ai, nu scrii. Pentru că aşa vrei tu.

Eu n-am avut nici chef, nici timp. Trebuie să am inspiraţie şi să am ceva de comunicat, să găsesc măcar o oră liberă şi să am o stare specială ca să mâzgălesc coala asta virtuală.

Trăim nişte vremuri de rahat. Din toate punctele de vedere. S-a sucit lumea cu curu-n sus, ce era odată valoros acum e aruncat la gunoi, tinichelele şi lichelele sunt peste tot şi sunt adulate, Dumnezeu e bagatelizat, dar Pepe şi Pastrama lui sunt ridicaţi pe un piedestal.

Nu mai citim cărţi că sunt boring, iar Albert Camus nu e cool ca Vârciu, rupem Facebook-ul în două şi ne dăm rotunzi că avem prieteni cu miile dar suntem nişte singuri trişti.

Pe vremuri, când poate eu eram încă în faza de proiect, oamenii se iubeau şi se casătoreau. Şi se iubeau aşa vreo 60 de ani dacă îi ajuta Dumnezeu să ajungă la stadiul avansat de boşorogi, şi tot atâta timp rămâneau căsătoriţi. Noţiunea de „divorţ” era SF, un fel de Ozeneu din fier cu beculeţe colorate, un termen blamat şi aproape străin. Atunci conta ce zicea tata părintele la altar: „La bine şi la rău, până lady in black ne va despărţi”.

Astăzi, divorţul e în trend. Dacă n-ai o pereche de Louboutini, nişte tenişi Louis Vuitton şi un divorţ la activ la doar 30 de ani, eşti un fraier. Te caci pe tine de iubire când o iei p-aia de nevasta, ea leşină de amor ghebos pentru tine, faceţi nuntă mare, ca la palat, cu paranghelie şi caviar la metru, o ardeţi high class în luna de miere prin Bora Bora, turnaţi şi un copil după şase luni, iar după încă un an: ŞOC! Tati, mami, noi divorţăm! S-a rupt lanţu’ de iubire, ne-am înstrăinat, ne-am înşelat puţin, aia e, pa şi la gară, NEEEXT!

Căsătoria nu mai are nicio valoare, iar dragostea a ajuns la fel de preţioasă ca un ibric de alamă. Astăzi nimeni nu mai luptă să repare dacă ceva nu merge, nimeni nu mai dă 2 lei pe noţiunea de familie. Ne schimbăm iubitele şi iubiţii ca pe şosete, spunem „te iubesc” la fel de simplu cum rostim ”shaorma”, facem din relaţiile noastre subiecte publice pe Facebook, totul într-o mascaradă penibilă demnă de Zmeura de Aur.

Cum e domne aia: azi ne iubim şi nu respirăm unul fără celălalt, peste 2 ani suntem nişte străini care nu-şi mai dau nici „bună ziua” pe stradă? (asta în cazul fericit în care nu e circ, iar întâlnirile inopinate se transformă în lupte pudrate cu înjurături ca pe stadion la Manchester!).

Eu aleg să cred încă în dragoste for ever, căsătorie şi familie. Probabil sunt cam dusă.

Hai vă pup cu drag, îmi era dor de voi!

Di 

Facebook e de căcat.

Nu neg şi nici nu contest un milion de chestii foarte tari ale acestei platforme de socializare. Oricât de clişeistic sună, da, mi-am regăsit vechi prieteni şi colegi, am dat add profesoarelor din liceu ceva mai modernizate, m-am împrietenit cu o grămadă de lume de care am nevoie la job, îmi promovez munca, blogul, proiectele, şedinţele foto, filmările şi urmăresc o mulţime de chestii care mă interesează, de la ce mai scoate nou Buble, la pagina oficială Giambattista Valli sau fan clubul Hello Kitty (mdah, old habits die hard.)

Probabil că şi pe tine te satisface „faţa de carte” albastră, că o arzi cu orele pe la FarmVille, mai dai o tură cu check in pe Dorobanţi, faci ecografia statusurilor de peste zi ale prietenilor şi share-uieşti poze cu mesaje cretine sau profunde de la Craioveanu de pe Wall. Sau de la Raicu. Depinde cât eşti de inteligent.

Însă, dacă stai să te gândeşti mai bine, Facebook-ul asta e o mare tâmpenie. Cică ai 657 de prieteni. Dacă mâine te-ai umple de urticarie şi ai avea nevoie de soluţie mentolată, câţi s-ar duce prietene la farmacia să-ţi ia? 1? 2? Eşti un fericit dacă şi atâţia!

Şi stai şi te chiombeşti în monitor, şi-ţi mai pui mâna la gură de uimire: „Vaaai, ce viaţa are proasta asta nene. Ce vacanţe. Ce casă. Mereu machiată, mereu coafată....vaaaai şi uite-l pe Costel ce s-a ajuns, ce maşină şi-a tras al naibii, şi ce ceas...o fi original? Şi Margareta...acum stă la Paris. Cum o fi ajuns acolo?”. Dar tu ai impresia că gagica aia şi-ar pune poze cu ea nemachiată, cu izmenele cu care stă prin casă sau la piaţă la Delfinului când cumpără praz? Că maşina aia e a lui Costel? Că Margareta stă la Paris de bine ce-o duce? De fapt munceşte ca o sclavă ca să-şi plătească studiile.

Aşadar, FB e un bullshit. Vedem doar ce vor alţii să vedem. Ne spoim imagini flamboiante, strălucitoare, flashy mother fucking cool, când de fapt toţi avem depresii, supărări, amăgiri, probleme, emoţii, disperări, căderi, nefericiri, bad hair days. N-aţi vrea să ne postăm toţi poze când avem gripă, avem nările roşii de la atâta şters de muci, ochii lăcrimoşi şi buzele arse de febră? Nu? Ziceam şi eu...

Ah, şi cea mai tare chestie...FBI-ul zis şi Facebook. Acum nu mai e nevoie să suni pe cineva să vezi ce face, ce a primit de ziua lui, ce a mâncat, ce a vizitat, ce a iubit şi ce-a părăsit. Îţi zice tata Facebook.

Ba mai mult, dacă eşti femeie, stai şi faci pe Poirot cu fosta lui iubită. Te uiţi dacă aia era mai bună ca tine, dacă avea cracii mai lungi, dacă citea mai mult. Şi dacă nu poţi să-i vezi pozele, îi dai Add de pe un cont fictiv. Că ai şi d-ala. (Potârniche mică, zi zău că nu ai făcut aşa!!!)

Şi pe Facebook asta suntem două categorii: aştia care ne punem poze multe, avem albume, suntem activi şi însufleţiţi zi de zi, dăm like-uri şi comentarii, şi „feisbuciştii” din umbră. Aia sunt cei mai periculoşi.

Au 2-3 poze, şi alea tag-uite, nu au activitate, nu mişcă nimic, zici că au cont inactiv. Dar de 

uuuuunde! Stau ca hienele şi nu le scapă nimic. Dar nimic! Ştiu tot ce-ai făcut, la ce oră te-ai conectat, cu cine ai interacţionat şi cui i-ai dat like. Îţi ştiu pozele pe de rost şi te bârfesc ori de câte ori au ocazia. Băi nebunilor, v-ar plăcea să vă pocnească cineva peste urechi şi să nu ştiţi cine-a fost?

Concluzie personală: am văzut pe Facebook că actuala iubită a ex-ului meu poartă ochelarii de soare pe care eu i-am făcut cadou lui, la o aniversare. Isn’t thaaaat sweet??

Cum spuneam, FB sucks. Tocmai mă duc pe pagina mea să pun link către blog. Hahahahaha.

Cu drag,

d.

Prieten. Oare?

„Prietenul” e un fel de „Moş Crăciun”: e fain să crezi în el, dar...nu există.

Eu am crescut la bunici, la Slănic, şi cred cu tărie că cele mai sincere relaţii de prietenie le-am avut în copilărie. Se rezumau la împărţirea feliei de pâine cu magiun, la repararea bicicletei Pegas şi construirea celei mai tari cazemate într-un nuc bătrân.

Când aveam vreo 5 ani, aveam un prieten straşic. Îl chema Oana. Nu, n-am scris greşit, e vorba de un baieţel pe care mama lui îl striga Ionuţ când îl chema la masă, dar eu îi ziceam Oana, mi se părea mai fain.

Cu el făceam plăcinţele din nisip decorate cu pietricele, ciorbă cu apă de baltă şi praf de cărămidă, dulceaţă din petale de trandafir şi iarbă. Asta era reţeta! Tot cu el mâncam mere mici şi dulci în mai, adunate de pe jos, făceam baie în gârlă şi apoi ne pescuiam papucii gumaţi ori furam zmeură prin gard de la nea Romică.

Ne revedeam vară de vară şi hoinăream împreună 3 luni pe an, cât ţinea vacanţa mare. El mi-a împletit prima coroniţă din păpădii, mi-a pansat julitura din genunchi cu frunze când am căzut la „Prinselea” şi tot el mi-a spus „Eşti cel mai bun prieten al meu!”. Noi nu eram Diana-fată şi Ionuţ-băiat, eram doi copii care descopereau lumea. Şi eram prieteni.

M-am făcut mare şi „m-am umplut” de prieteni. Am urlat în gura mare că ei sunt cei mai buni din lume, apoi am şoptit suspinând „M-aţi dezamăgit”.

Pentru că atunci când eşti adult, îţi alegi prieteni adulţi. Iar aştia-s oameni, adică imperfecţi. Te bârfesc, te invidiază, te judecă, te părăsesc, te uită.

Ne minţim frumos că avem o mie de prieteni, dar ia spune-mi: câţi dintre ei ar veni în miez de noapte să stea cu tine că ţi-e rău sau câţi te-ar primi în casa lor dacă nu ai avea unde să stai?

Astăzi, eu nu am 459 de prieteni aşa cum scrie pe Facebook. Am doar 3. Şi pe mine.

Cu drag,

d.

Femeia. Care-i şmecheria cu ea?

Bărbaţii îşi doresc să înţeleagă femeia. Mereu şi-au dorit asta. Eu le zic să se lase păgubaşi, nu ne înţelegem noi singure, ce pretenţii să mai aibă ei.

Fac parte din această specie şi mi-e greu să pricep ce e în mintea mea. Sau a ta, femeie!

- De ce o tipă la 30 de ani, frumoasă, deşteaptă, cu o carieră strălucită atârnă după un bărbat mediocru, cu urechi clăpăuge şi burtă, care nici măcar nu scrie corect?

- De ce un bărbat bun, la locul lui, care citeşte în pauza de masă din Baranga şi adoră florile devine plictisitor pentru femeie, pe când gagiul căruia îi scapără ochii după orice pereche de craci e taaare interesant?

- De ce femeia, după o perioadă X de locuit cu iubitul, spune că „Nu pot să adorm dacă nu e acasă”?

- De ce ORICE femeie, chiar şi aia care se dă ingenuă, e rea, parşivă şi a naibii? Oare „calităţile” astea fac parte din versiunea standard?

- De ce femeia simte mereu nevoia de control şi vrea mereu să aibă ultimul cuvânt?

- De ce femeia nu-i suportă fosta iubită însă îi ştie pe de rost contul de Facebook, inclusiv ce scor are la Farmville?

- Cum poate o femeie să legene copilul, să amestece în supa cremă, să calce două cămăşi, iar când el intră pe uşă să-i spună: „Hai la masă iubitule, trebuie să fii tare obosit!”

- De ce o femeie continuă să îl divinizeze pe el, chiar dacă aude zilnic „Nu te iubesc mă, ce nu înţelegi?”

- De ce o femeie se satură de prea mult bine într-o relaţie şi atunci începe să compună scenarii, care o să-i dăuneze mai târziu?

- De ce o femeie care vrea să cucerească un bărbat e machiată de la 6 dimineaţa, iar când îl are umblă cu nădragi cu Tweety iar rimelul e amintire?

- De ce o femeie rezistă mai mult la durere decât un bărbat?

- De ce femeile nu recunosc că înşală emoţional şi-şi dau sms-uri din baie cu tipi interesanţi?

- Cum poate o femeie care-i mamă să se trezească în toiul nopţii, aparent fără motiv, pentru că simte că puiul e bolnav? Şi aşa să fie.

Şi multe alte „de ce-uri”. Ştii tu să-mi răspunzi măcar la unul? Poate ar fi fost mai bine să venim pe lume cu instrucţiuni de utilizare. Cu desene!

Cu drag,

d.