Peste ani. Unele lucruri e mai bine să rămână nerostite.

Dacă ţi-aş fi spus, ai fi putut să trăieşti ştiind? Dacă ţi-aş fi spus, aş fi putut să trăiesc cu asta? Unele lucruri e mai bine să rămână nerostite.

Mi-e dor de tine în fiecare zi. Mi-e dor de mâinile tale mici şi de felul în care îmi ţineai faţa în palme, uitându-te adânc în ochii mei, ca mai apoi să mă muşti de nas şi să îmi spui, pe un ton alintat: „Răule ce eşti!”.  Mi-e dor de tine dimineaţa, atunci când, îmbrăcată în cămaşa mea, îmi pregăteai micul dejun. Îmi plăcea să îţi urmăresc mişcările somnoroase, să văd cum te enervezi când cafeaua dădea în foc. Erai frumoasă când te enervai. Mi-e dor de parfumul tău pe etajera din baie, de periuţa de dinţi roz, de felul în care îmi invadai spaţiul atât de brutal, dar minunat. Mi-e dor să fii a mea, nopţi la rând. Erai autostrada mea spre fericire. Mă înnebuneai cu pielea ta fierbinte, cu sânii fragezi şi coapsele perfecte, un trup de zeiţă cu suflet de copil. Mi-e dor să te văd plângând şi să-mi spui că nu mă mai vrei şi te fac să suferi, iar eu să te strâng în braţe şi să-ţi gust buzele sărate şi moi. Mi-e dor de micile tale crize de gelozie şi de felul în care nu recunoşteai niciodată că femeile din jurul meu te îngrozesc. Mi-e dor să mă iubească o femeie aşa cum mă iubeai tu. Oh, cât mă iubeai.

Era marţi. Îmi amintesc perfect, chiar dacă au trecut trei ani de atunci. Ai urcat în maşină şi mi-ai spus să conduc. Te-am luat de mână, te-am strâns, şi atunci mi-ai dat seama că plângeai. Îmi auzeam sângele cum alerga prin vene, inima o luase razna şi timpul încremenise. Simţeam. Ştiam.

„Spune-mi să rămân”, mi-ai şoptit fără să mă priveşti.

Inima urla în mine, dar nu am putut să rostesc nici măcar un cuvânt. Am oprit maşina pentru că drumul se destrămase în faţa mea, orizontul se topise, lumea se prăbuşea odată cu mine.

„Uită-te în ochii mei, uită-te am zis! Spune-mi să rămân!” ai ţipat şi mi-ai luat faţa în mâinile tale mici, pe care le-am sărutat de atâtea ori. Doamne, cât de frumoasă erai!

Nu am spus nimic. Te-am contemplat ca pe o icoană, ca pe o minune, ca pe cel mai frumos lucru care mi se întâmplase în viaţă. Şi te-am lăsat să pleci. A fost cel mai pur gest de iubire pe care l-am făcut vreodată.

Pentru că te-am iubit ca un nebun, Maria. Dar n-ai să ştii niciodată.

Cu drag,

d

Maria. Salvarea.

PLAY ŞI CITEŞTE

E 03:41. Ceasul cu afişaj neon mă hipnotizează. Mă uit cum clipesc punctele ce despart orele de minute. Parcă trec ani. Respir cu ele, sacadat şi greoi. 03:42. Cămaşa ta miroase a parfum şi minciuni. E parfumul meu. Onctuos şi neastâmpărat, cu vanilie neagră. Mă doare în capul pieptului. 03:43. Cearşaful îţi acoperă trupul frumos...dormi aşa liniştit. Te mângâi cu privirea. Păstrezi pe piept semnele iubirii noastre frugale.03:44 Îmi aud inima cum bate. Îmi vine să râd isteric, e nefiresc ce simt. Aş opri timpul în loc, vreau sa îngheţ secundele, şi lacrimile. 03:45 Îmi ard buzele. Buzele pe care ţi le aduc ofrandă zi de zi, şi pe care le primeşti cu satisfacţie. Ştii că ţi se cuvin, că sunt sunt ale tale, aşa cum sunt şi eu.

Nu mă mai uit la ceas. Nu vreau să ştiu clipa.

„Te doresc. Iar şi iar. Deja îmi lipseşti. Te aştept joi, după cină. Ela”.

Am citit mesajul la nesfârşit. Ştiu fiecare literă, fiecare nenorocită de literă. O cheamă Ela. Ela. O cheamă Ela. Mă sufoc, mă îneacă noaptea asta, mă sfâşie literele. E, şi L, şi A. Luminez încă o dată ecranul telefonului, sms-ul e acolo. Şi-mi roade sufletul, mă arde. Apăs Delete, nu suport să mai văd invitaţia neruşinată, declaraţia ce mă face să-mi închipui atât de multe, cum o dezbraci, cum îi alinţi coapsele, cum o faci a ta. Închid ochii şi strâng genunchii la piept. Port cămaşa ta, care foşneşte şi taie aerul greu din camera de hotel. Miroase a vanilie. Plâng 

înfundat, cu lacrimi grele şi reci, ca valurile de noiembrie. Sunt fericită. M-ai salvat.

-------------------------------------------------------------------------------------

„E doar un joc. Un moft. N-aş vrea să te implici în relaţia asta, pentru că nu vreau să suferi. Nu sunt capabilă să-ţi ofer dragostea pe care ţi-o doreşti, pe care-o meriţi, sufletul meu e gol, ce nu înţelegi? Nu ştiu să iubesc, nu ştiu. Iartă-mă. Sunt doar o ticăloasă fără inimă”. Şi fumul de ţigaretă o adora, învăluind-o într-o perdea aromată.

„O să te fac să mă iubeşti, Maria. O să vezi...”.

„Eşti un copil prost. Şi arogant. Mă faci să râd!” spuse ea zâmbind sfidător, în timp ce-şi înfăşura trupul gol, cu forme de zeiţă, în halatul moale.

„O să vezi...”

Era atunci luna mai.

cu drag,

d