Ai hainele astea în dulap? Aruncă-le!

Scriu şi vorbesc despre modă 10 ore pe zi. Uneori şi în weekend. Cu toate că ador şi tânjesc după rochiile Elie Saab, Marchesa şi Giambattista Valli, sunt înnebunită după pantofii Brian Atwood, iar pentru bijuteriile Lorraine Schwartz aş spăla vase două săptămâni continuu (i hate doing dishes!) am o pasiune infantilă şi inexplicabilă pentru Hello Kitty şi pentru hainele imprimate cu cel mai drăgălaş chip de pisicuţă.

În plus, îmi plac ţinutele comode, iar în pijamale mă simt super bine! Totuşi, nu pot să mă lepăd de adorabilii mei pumps nude, de clutch-ul vintage YSL, de salopetele cu print tropical ori de rochiţele mele dragi cu broderie şi dantelă. Aşadar, la mine în şifonier hainele chic stau lângă tricouri şi topuri pe care scrie „8-10 ani”. Mda.

Şi dacă-ţi spuneam că sunt o promotoare a stilului personal şi original, oricum ar fi ală, (fie că-ţi place să te îmbraci ca o fashionistă din Manhattan, fie că treningul e viaţa ta) am câteva articole vestimentare pe care le detest şi despre care consider că-s o jignire adusă modei, chestii pe care dacă le ai, te sfătuiesc să le arunci. Serios.

Dresuri şi ciorapi cu lycra

Când aveam vreo 7 ani, mama mă trimitea la magazin la Rotex să-i cumpăr dresuri numărul 3, culoarea piciorului, musai cu lycra. Pe vremea aia, orice femeie purta, iar când se întâmpla un mic accident şi se ducea firul, se rezolva uşor cu puţin lac de unghii. Au trecut 17 ani de atunci, însă unele urmaşe ale Evei încă se mai încăpăţânează să poarte cele mai hidoase creaţii ale modei, din punctul meu de vedere. „Ciorapii care te mănâncă”, aşa le ziceam eu.

Textura materialului e enervantă, te face să te scarpini, îţi pică turul în vine, iar despre ciorapi nu mai zic. Am cunoscut fete cochete, super aranjate, care s-au descălţat de balerinii Zara, iar apoi....nu îmi mai amintesc. Ştiu doar că m-a lovit o aromă acră şi puturoasă, demnă de un zidar la 45 de ani care a muncit toată ziua pe şantier, încălţat cu nişte galoşi de plastic. Horror!

Cizme croşetate

De vreo 3 ani încoace, pe rafturile magazinelor de cartier, tronează mândre şi colorate nişte încălţări ce-mi amintesc de mileurile lu’ mamaie de pe televizor. Cizmele croşetate. Sunt urâte, de 20 de ori urâte, plus că au un aspect ieftin şi desuet. Dacă ai, aruncă-le! Dacă n-ai, felicitări.

Tricouri fake

Decât să umbli cu un tricou pe care scrie Dolce&Gabbana, Prada sau Armani, decorat cu floricele, sclipici, paiete, mărgeluţe şi fir auriu, mai bine decupezi o pungă eco de la Carrefour şi o porţi pe post de bluză. Serios. Fugi de fake-urile ordinare ca...mine de matematică! Nu fac cinste nimănui, sunt de prost gust şi de proastă calitate.

Bretele de sutien din plastic

Cine ţi-a zis că sunt invizibile, te-a minţit rău. Bretelele din plastic sunt mai rau ca sutienul negru purtat sub un maiou alb. Strălucesc în lumină şi arată de zici că ţi-ai pus scotch pe piele şi te pregăteşti să fii livrată drept colet la Poştă. NOT!

Pantaloni prea mulaţi

Am fost cândva la o adunare d-aia câmpenească de-i zice pompos „Zilele oraşului”. Mă plimbam pe aleile parfumate cu norişori de mititei şi hamsii şi am zărit-o: voluptoasă ca muzele lui Peter Paul Rubens, îmbrăcată într-un trening roşu ca focul inimii, cu 2 kile de aur la gât şi tenişi „naik”. Nimic şocant până mi-am mutat privirea în zona bazinului. Izmenele îi intrau în toate cele, dezvăluind o privelişte grotească, o gogoaşă înfuriată răsfrântă şi despicată. Americanii numesc fenomenul „camel toe”, eu îi zic nesimţire maximă.

Cu drag,

d.

Sursa foto: http://thedirty.com

Haine uniformă, ticuri verbale şi cum să fii o plagiatoare de succes

După un concediu de 2 saptămâni, am o groază de lucruri în minte şi o mulţime de chestii de zis. Azi însă o să îmi vărs frustrările personale şi o să scriu despre plagiat, copiat, xeroxat, în toate variantele pe care le-am întâlnit până acum.

Noi, fetele, avem de mici chestia asta cu hainele la fel. „Nu îmi iau bluza asta că are şi Viorica identică, bleah!” sau „Nu mai port deloc cerceii aştia că şi-a cumpărat şi mimoza de Popeasca!”. Până la un punct, am gândit la fel. Mă feream de uniforme şi lăsam să zacă în şifonier haine care îmi plăceau la nebunie, dar pe care le mai văzusem şi la alte fete.

Până am priceput că „omul face haina”. Asta e varianta mea. Într-o încăpere pot fi 20 de femei cu aceeaşi rochie (te uiţi la ele şi te întrebi de ce unele ies in evidenţă şi sunt mult mai mişto decât altele?!?). Contează accesorizarea şi atitudinea. Dacă eşti o gagică şmecheră, poţi să porţi şi un sac de rafie şi să arăţi super bine. Dacă eşti o amatoare, până şi cea mai stilată rochie Chanel o să arate ca o haină din Obor pe tine. Omul dă valoare pieselor vestimentare, iar chestia asta cu „nu-ţi lua ca mine că mă supăr” e total aberantă. Ba îmi iau bre, şi hai la concurs! Să vedem cine se remarcă! Cam aşa văd eu soluţionată problema hainelor identice...

Şi cum omul are darul asta prost de a copia mai ceva ca o maimuţă, să vorbim despre stereotipuri, clişee verbale şi cuvinte cool. Mulţumesc lui Dumnezeu, maladia „gen” nu m-a atins niciodată. Folosirea exagerată a acestui amărât cuvinţel s-a răspândit mai repede ca buba neagră, iar de la florăreasa din Dristor până la gagicile de pe Dorobanţi şi şoferii de taxi, cu toţii au suferit de această boală, în cea mai severă formă a ei. „Gen ce floare vrei domniţă? Gen trandafir, crin, lalea? Costă gen 10 ron firu’, gen.” Say whaaaaat?

„Fată, am fost aseară în club, gen. Fotbalistul ala era super prost, gen. Gen, avea 200 de ron la el, mi-a cumpărat doar apă, fată. Păi la fizicul meu doar asta merit, gen? Gen ce naibaaaa, gen!”Mda. Iar exemplele pot continua.

(Din surse sigure, maladia nu a dispărut complet)

Dacă hainele the same mi se par o provocare, iar ticurile verbale gen „gen” – penibile (hahaha), când vine vorba de plagiat şi furt intelectual mă apucă nervii. Rău.

La fel cum medicii depun jurământul lui Hipocrate şi promit să îl respecte, porunca number 1 în jurnalism e să nu plagiezi. Dar cum legile sunt făcute ca să fie încălcate, am nişte simpatice care se inspiră flagrant din munca mea, fără pic de jenă sau bun simţ.

Eu stau nopţile cu ochii în tavan în căutare de subiecte originale, visez noaptea diverse concepte şi a doua zi le pun pe hârtie, mă ducumentez şi mă zbat să îmi fac relaţii în media, totul pentru materiale bune, de care să fiu mândră şi care să mă reprezinte.

Şi apoi vine o odihnită, deschide laptopul şi zice: „iete ce a mai făcut Sorescu, mişto ideea, ia să fac şi eu la fel.” Băi cucoană, am înţeles o dată, de două ori, de trei. Dar când faci asta iar şi iar, încep să mă supăr.

Şi pentru că sunt un om bun, m-am gândit să îţi uşurez munca. Decât să te oboseşti să furi , nu mai bine te anunţ eu ce am de gând să fac în viitorul apropiat? Iată: ce efect are rahatul de elefant asupra tenului (te rog să testezi, îţi cedez acest subiect), cum se măsoară nesimţirea la români (poţi să te oferi drept model) şi cum se pedepseşte furtul intelectual. Hai succes, stafilococ mic!

Cu drag,

d.

Sursa foto: http://www.globalnerdy.com

Oamenii-căpcăuni şi răutăţile lor gratuite

În cei 24 de ani ai mei am întâlnit oameni leneşi, invidioşi, cu suflet mare, bârfitori, ambiţioşi, sinceri, mincinoşi, parveniţi, credincioşi, luminoşi, idioţi şi geniali. Şi am mai dat de o specie, cea mai rea. Eu le-am zis oamenii-căpcăuni (şi am fost finuţă!).

Nu ştiu cum se face că în specia asta sunt numai femele. Sau cel puţin aşa am nimerit eu. Vorbesc despre persoanele alea care emană răutate şi frustare, care te împietresc cu privirea ucigătoare, mijită printre gene, şi cuvintele otrăvite pe care le aruncă.

Am avut o căpcăună profesoară de liceu, una profă de facultate, o colegă de şcoală şi o şefă. Mai tată. Nişte vipere cu faţă de om, nişte fiinţe care se hrăneau cu frica pe care tu o simţeai, creaturi a căror satisfacţie era să te doboare, să te umilească, să te înjosească şi să-ţi smulgă nişte lacrimi. Acumulau experienţă la CV-ul de căpcăune-şefe.

Fiecare înfruntare cu oricare dintre cele 4 căpcăune degenera într-o repriză de plâns în baie, o văicăreală de 5 ore la mama şi vreo 3 pomelnice la biserică (de bine, dă Doamne!). Azi aşa, mâine la fel, poimâine identic, trecea săptămâna, apoi luna...dar hooooo, cât era să mai rezist şi eu. Fizic, mai puteam, dar psihic eram dărâmată de fiecare dată. Şi nu ştiu cum, prin ce minuni, Dumnezeu mă scăpa de femelele-pacoste: ba o retrogradare, o demisie micuţă, ori finele anului şcolar.

Însă niciodată nu am avut curaj să iau atitudine. Pentru vremurile pe care le trăim, tata m-a educat prost. Să întorc şi celălalt obraz, să spun „îmi cer iertare” chiar dacă n-am greşit, să mă ghidez după premiza „capul plecat, sabia nu-l taie”, să cred în judecata divină.

Şi, ca să fiu sinceră, Dumnezeu nu m-a dezamăgit. Dar mă întreb: oare nu trebuia să mă înfoi în pene, să mă răţoiesc la căpcăune şi să le ating puţin cu nişte vorbe piperate, aşa, să le ajungă la sufleţel? Le-aş fi alintat cu apelative adorabile, de altfel conforme cu realitatea: slăbănoago, inculto, frustrato, afurisito, cap-de-shrek sau matahalo.

Şi dacă acum 10 secunde mă întrebam, acum îmi şi răspund: nu, nu trebuia. Pentru că oamenii-căpcăuni s-au născut normali, dar au ajuns răi din cauza unor traume. Şi suferă. Şi pentru că ei suferă, vor să-i facă şi pe alţii să se simtă mizerabil. E ca în episodul ala de la RObotzi. (Mo:"Mie nu mi-i ciudă că-s eu supărat, mie mi-i ciudă că-s alţii fericiţi" hahahahhaah)

God bless the ogres!

Cu drag,

d.

PS. Tu ai întâlnit vreodată un exemplar de căpcăun cu faţă de om?

În club e frumos, dar nu prea.

Ştiu, ştiu, a trecut un secol de când n-am mai scris ceva. Am avut foarte multă treabă, am fost prinsă cu dizertaţia, cu proiecte speciale pe la job, am fost obosită şi, recunosc, mi-a fost lene. Dar d-aia mi-am făcut blog. Dacă am chef scriu, dacă nu - Nu!

Acum vreo 2-3 săptămâni am fost invitată la un club de fiţă din capitală.

Înainte de toate, află că, în toţi 24 de ani câţi am, am fost in club de maxim 10 ori. De ce? Nu-mi place. Chestie de gust.

Bun. M-am pregătit temeinic pentru această ocazie mega-specială: un make up beton a la Sînziana Iaru, coafură a la Diamond Lady şi ţinuta a la Diana, adică nişte jeanşi scurţi, sacou şi platforme. Lejereanu.

Am ajuns la senzaţia de club pe la 23:30. Inutil să spun că deja îmi picau ochii în gură de somn. La intrare, vreo 5 matahale asigurau paza.

M-am văzut cu prietena asta a mea, ea avea treabă, se tot foia de colo colo, aşa că m-am aşezat la bar şi am început să studiez fenomenul: pe covorul roşu, doamne, dive, domnişoare, domniţe, fufe, tufe, piţi, solarizate, oxigenate, bogătaşe şi fripturiste, toate păşeau ca nişte gazele spre templul distracţiei maxime, în căutare de gazeloi în călduri, cu carduri grase la purtător.

Şi acum, ceva ciudat: după ce pozau mai ceva ca alea la Oscar pe covorul roşu, intrau în club. Eu mă aşteptam să se aşeze la mese ceva, dar niet, rămâneau în picioare, spânzurate de câte-un pai înmuiat bine în votcă cu suc de mere. Pe canapelele pufoase, printre perne moi umplute probabil cu puf de pinguin roial cu moţul mov, tronau tinerei la vreo 50 de ani, îmbrăcaţi în alb, ce pufăiau din trabucuri ce costă cât chiria mea pe o lună.

Eh, şi atunci începea ritualul. Adolescenţii grizonaţi mijeau ochii la ofertă, gagicile îşi etalau ce aveau mai bun: o tâţă calitate superioară modelată cu silicon de top, buzişoare cu hialuronic sau, după buget, doar cu gloss pentru volum, craci bine prăjiţi la solar şi funduleţ lucrat din greu în parc la Brâncoveanu. Alergatul e moca.

Şi după juma de oră de dans (adică o zbânţuială autistă pe nişte ritmuri ce se repetau obsesiv), bunicuţii aaaaa domnii dădeau verdictul. Blonda în verde merge la italianul din colţ, bruneta rămâne la masa 2, roşcata e disputată de doi masculi. Care dă mai mult??? S-a strigat „Bingo”, a câştigat domnul cu cămaşa Burberry.

Fantastic. Şi asta s-a combinat cu bubuiala muzica îngrozitor de tare (ca să mă înţeleg cu oamenii de lângă mine efectiv urlam, iar asta a condus la o comunicare rudimentară, bazată mai mult pe onomatopee), înghesuială mai ceva ca la metrou la ora de vârf şi o distracţie definită prin băutură. Multă băutură. NOT!

La ora 2:30 eram acasă. Hainele îmi puţeau a tutun, eram obosită şi consternată. Zi-mi „pensionaro!” şi n-am să mă supăr. Prefer ca sâmbăta seara să mă duc la un restaurant bun, apoi să văd un film, după care un somn dulce, că duminică mă trezesc la cât vreau!

Dacă-ţi place să mergi în club, tot respectul. Mie nu. Hai noapte bună!

Cu drag,

d.

Oamenii mei minunaţi

Sunt zile în care mă întreb de ce oamenii au uitat să fie oameni, de ce „prieten” a devenit doar un cuvânt din DEX. Şi mai sunt zile ca cea de azi, când mă bucur.

Azi e ziua ta. Anul trecut, pe vremea asta, filmam un clip pe care ţi l-am trimis, un video în care îţi spuneam cât îmi e de dor de tine şi cât de mult aştept să vii. Doamne Doamne le-a rânduit frumos, iar iarna asta, după 6 ani, te-am pupat şi ţi-am zis: „Bă, te iubesc!”.

Tu m-ai făcut să râd, m-ai făcut să plâng, m-ai ajutat la mate şi m-ai adus cu picioarele pe pământ când eram mult prea visătoare. Ţie ţi-am cumpărat şorici iarna asta din parc şi tot pe tine te-am aşteptat 4 ore în aeroport. Degeaba. (puteai să mă suni de la Londra să îmi spui că ai întârziere!!! Ntz ntz ntz)

Când dormi, miroşi a piersici şi-a gumă de mestecat.

Mi-am dat seama că te iubesc atunci când am înţeles că nu mă deranjează defectele tale. Le ai de când erai micuţă, nu ai scăpat nici acum de ele, dar pe mine nu mă deranjează. Ce dacă eşti usturător de directă, tranşant de sinceră şi uneori maliţioasă.

Eşti tu. Ana mea. Te iubesc. La mulţi ani!

Şi tot azi am mai avut două momente superbe.

„Ce faci, tati? Am sunat să îţi spun doar că mi-e dor de Dienuţa lu’ tătucu. Când mai vii acasă, tăticule?”

Atunci am zâmbit şi sufletul mi s-a umplut de dragoste.

„Eşti gata, uită-te în oglindă!”. M-am dus tiptil să văd opera ei. WOW!

Ţi-ai dorit vreodată să vină o zână, cu bagheta magică, şi să te facă „măi-măi” cât ai clipi? Eu am gasit-o pe a mea. O cheamă Sînziana Iaru şi e make up artist. Şi mai e ceva. E un om frumos.

Cu drag,

d.