Bărbatule, nu te supăra, care-i treaba cu dumneata?

Dacă într-o postare precedentă încercam să definesc şi să desluşesc tainele femeii (am eşuat lamentabil), acum vreau să mă dau rotundă şi să disec bărbatul. Nu cu bisturiul, cu părerea.

- De ce bărbaţii nu plâng când se uită la „Titanic”?

-De ce tooooooţi masculii au un cult pentru preţioasele comori din izmene? Şi de ce se ciupesc de „dânsa” chiar şi în mijlocul unei şedinţe sau pe peron la metrou?

- Cum de un bărbat care află secretul celui mai bun prieten reuşeşte să îl ţină pentru el şi ani întregi, pe când femeia îşi trădează cea mai bună prietenă cu prima ocazie? (îşi pune status pe Facebook când ajunge acasă)

- El are 1.90 şi 85 de kile, iar ea un metru şi-un dop şi 45 de kile udă, şi tot ea îi zice: „Lasă că are mami grijă de tine”. De ce??

- De ce bărbaţi deştepţi, cu masterate la Viena, se cuplează cu femei frumoase, dar care spun că au „tranversat” pe roşu şi s-au spălat pe mânuţe la „ghiuvetă”?

-După ce te muţi cu el, descoperi că prinţul tău râgâie, are gaze matinale şi se scobeşte în nas în timp ce se uită la Ştirile din sport. Oh why??

-De ce bărbaţii conduc mai bine ca noi, sorooooo??? E un adevăr, oricât ar fi de dureros.

-De ce le e ruşine masculilor să admită că, uneori, DOAR UNEORI, plâng ca nişte pişăcioşi de clasa a II-a, cu bale şi muci? Şi plâng din cauza unei femei. Logic.

-De ce soţul are impresia că e datoria exclusiv a mamei să aibă grijă de copil? Băi Jenică- e şi al tău prietene! Şi asta mic vine la pachet cu plâns, mofturi, pampers, colici şi alte bunătaţi. Spor la treabă!

- De ce din gura unui bărbat de 30 de ani auzi: „stai aşa, să văd dacă îmi dau ai mei voie”. Say wha?

- Cum poate un bărbat să stea lângă o femeie cârpa, care îl divinizează şi îi taie fripturica soldăţei în restaurant, dar nu poate convieţui lângă o tipă cu personalitate?

- De ce bărbaţii au gene lungi, frumoase, cu volum şi curbate, iar noi ne câcâim cu rimel şi alte artificii de beauty? (întrebarea asta mă obsedează!!!)

- Însurătoarea are efecte adverse la bărbaţi. Le cade părul şi le creşte burta.

- De ce îţi aminteşti şi acum parfumul LUI???

- De ce un bărbat drăguţ, destept, manierat şi cu bani e ori însurat ori gay?

- De ce bărbaţii sunt privilegiaţi? Nu se epilează, nu au dureri menstruale şi nu nasc

- De ce Patrick Dempsey e al naibii de sexy?

Cu drag,

d.

Egali din naştere. Ce minciună!

Cine a zis că suntem „egali din naştere” a fost un ipocrit. Guess what? Nu, nu suntem. Unul vine pe lume într-o familie cu alţi 6 plozi acasă şi e doar un accident la beţie (nu ştiu de ce îi mai dau nume, ar putea să-l strige „Alocaţie 7”), altul e un copil dorit şi aşteptat, iar tati dă de băut 3 nopţi la Hilton partenerilor de afaceri, altul are o mamă de 17 ani care-l lasă în spital şi fuge la liceu, are teză la română şi copiuţele nu sunt gata.

Egali din naştere. Yeah, right.

La 7 ani îţi doreşti bicicletă, mami ţi-ar lua, dar n-are bani. Colegul tău de clasă are Iphone 4, iar fetiţa din prima bancă are vânătăi. O bate tac-su vitreg.

E sâmbătă. Ai 9 ani. Azi e o zi fericită: mama a cumpărat o roată de caşcaval şi salam de Sibiu, ca să aline zilele, prea multe, de margarină pe pâine. Colegul tău e la Viena, ia lecţii de călărie şi limbi stăine. Fetiţa cu ochi albaştri e la spital. Tatăl ei a fost foarte supărat în ultimul timp, tot pierde la ruletă.

Pe la 13 ani câştigi premiul I la olimpiada de matematică. Ai învăţat mult, ai tăi sunt mândri şi ţi-au promis că te duc un weekend la Neptun, la anu’. Să aibă timp să pună deoparte din nişte salarii mizerabile. Băiatul acela a fost prins fumând în curtea şcolii. N-a păţit nimic, directoarea merge la salonul mamei lui. Ba chiar se va duce în vacanţă la Londra cu guvernanta. Părinţii sunt prinşi cu afacerile. Micuţa cu ochi albaştri găteşte ciorbă de peşte. E târziu, nu şi-a terminat temele, dar trebuie să o ajute pe mama, altfel vine tata şi se înfurie dacă nu e gata mâncarea.

Ai 19 ani şi planuri măreţe. Visezi la o carieră strălucită şi o descoperire notabilă în domeniul matematicii aplicate. Stai la cămin în Bucureşti. Nu prea sunt condiţii, bursa îţi ajunge cât să nu mori de foame. Noroc cu zacusca şi gemul de prune de la mama. Fostul tău coleg de şcoală studiază în Elveţia. Teoretic, e la o Universitate de finanţe, practic, studiază viaţa de noapte în club, anatomia femeilor petrecăreţe şi structura unui joint de calitate. Ana are şi ea 19 ani. I-ar fi plăcut să fie asistentă medicală, să înveţe, dar a fost nevoită să plece la muncă în Italia, să facă bani. E chelneriţă la un bar, iar din când în când, noaptea, îşi şterge lacrima din colţul ochiului şi răspunde: „40 de euro”.

Ai 44 de ani şi stai în două camere în Rahova. Ai doi copii, o tonă de diplome şi distincţii şi rată la bancă cât pentru trei vieţi. Luna asta nu plăteşti întreţinerea, îi trebuie băieţelului adidaşi noi. Fostul tău coleg de clasă este milionar în euro şi apare la televizor. Şi-a cumpărat ultimul model de Mercedes, are o soţie şi trei amante, afaceri cu imobiliare şi vreo patru dosare pe rol pentru evaziune fiscală. E nevinovat, dar are mulţi duşmani.

„O româncă de 44 de ani a fost găsită moartă într-un imobil din Italia. Se pare că femeia a fost victima agresiunii concubinului său, tot român”. Ana? Închizi televizorul.

Şi mai are cineva tupeu să vorbească de egalitate??? E doar o vrăjeală proastă.

Cu drag,

d.

Poza de aici

Ai hainele astea în dulap? Aruncă-le!

Scriu şi vorbesc despre modă 10 ore pe zi. Uneori şi în weekend. Cu toate că ador şi tânjesc după rochiile Elie Saab, Marchesa şi Giambattista Valli, sunt înnebunită după pantofii Brian Atwood, iar pentru bijuteriile Lorraine Schwartz aş spăla vase două săptămâni continuu (i hate doing dishes!) am o pasiune infantilă şi inexplicabilă pentru Hello Kitty şi pentru hainele imprimate cu cel mai drăgălaş chip de pisicuţă.

În plus, îmi plac ţinutele comode, iar în pijamale mă simt super bine! Totuşi, nu pot să mă lepăd de adorabilii mei pumps nude, de clutch-ul vintage YSL, de salopetele cu print tropical ori de rochiţele mele dragi cu broderie şi dantelă. Aşadar, la mine în şifonier hainele chic stau lângă tricouri şi topuri pe care scrie „8-10 ani”. Mda.

Şi dacă-ţi spuneam că sunt o promotoare a stilului personal şi original, oricum ar fi ală, (fie că-ţi place să te îmbraci ca o fashionistă din Manhattan, fie că treningul e viaţa ta) am câteva articole vestimentare pe care le detest şi despre care consider că-s o jignire adusă modei, chestii pe care dacă le ai, te sfătuiesc să le arunci. Serios.

Dresuri şi ciorapi cu lycra

Când aveam vreo 7 ani, mama mă trimitea la magazin la Rotex să-i cumpăr dresuri numărul 3, culoarea piciorului, musai cu lycra. Pe vremea aia, orice femeie purta, iar când se întâmpla un mic accident şi se ducea firul, se rezolva uşor cu puţin lac de unghii. Au trecut 17 ani de atunci, însă unele urmaşe ale Evei încă se mai încăpăţânează să poarte cele mai hidoase creaţii ale modei, din punctul meu de vedere. „Ciorapii care te mănâncă”, aşa le ziceam eu.

Textura materialului e enervantă, te face să te scarpini, îţi pică turul în vine, iar despre ciorapi nu mai zic. Am cunoscut fete cochete, super aranjate, care s-au descălţat de balerinii Zara, iar apoi....nu îmi mai amintesc. Ştiu doar că m-a lovit o aromă acră şi puturoasă, demnă de un zidar la 45 de ani care a muncit toată ziua pe şantier, încălţat cu nişte galoşi de plastic. Horror!

Cizme croşetate

De vreo 3 ani încoace, pe rafturile magazinelor de cartier, tronează mândre şi colorate nişte încălţări ce-mi amintesc de mileurile lu’ mamaie de pe televizor. Cizmele croşetate. Sunt urâte, de 20 de ori urâte, plus că au un aspect ieftin şi desuet. Dacă ai, aruncă-le! Dacă n-ai, felicitări.

Tricouri fake

Decât să umbli cu un tricou pe care scrie Dolce&Gabbana, Prada sau Armani, decorat cu floricele, sclipici, paiete, mărgeluţe şi fir auriu, mai bine decupezi o pungă eco de la Carrefour şi o porţi pe post de bluză. Serios. Fugi de fake-urile ordinare ca...mine de matematică! Nu fac cinste nimănui, sunt de prost gust şi de proastă calitate.

Bretele de sutien din plastic

Cine ţi-a zis că sunt invizibile, te-a minţit rău. Bretelele din plastic sunt mai rau ca sutienul negru purtat sub un maiou alb. Strălucesc în lumină şi arată de zici că ţi-ai pus scotch pe piele şi te pregăteşti să fii livrată drept colet la Poştă. NOT!

Pantaloni prea mulaţi

Am fost cândva la o adunare d-aia câmpenească de-i zice pompos „Zilele oraşului”. Mă plimbam pe aleile parfumate cu norişori de mititei şi hamsii şi am zărit-o: voluptoasă ca muzele lui Peter Paul Rubens, îmbrăcată într-un trening roşu ca focul inimii, cu 2 kile de aur la gât şi tenişi „naik”. Nimic şocant până mi-am mutat privirea în zona bazinului. Izmenele îi intrau în toate cele, dezvăluind o privelişte grotească, o gogoaşă înfuriată răsfrântă şi despicată. Americanii numesc fenomenul „camel toe”, eu îi zic nesimţire maximă.

Cu drag,

d.

Sursa foto: http://thedirty.com

Haine uniformă, ticuri verbale şi cum să fii o plagiatoare de succes

După un concediu de 2 saptămâni, am o groază de lucruri în minte şi o mulţime de chestii de zis. Azi însă o să îmi vărs frustrările personale şi o să scriu despre plagiat, copiat, xeroxat, în toate variantele pe care le-am întâlnit până acum.

Noi, fetele, avem de mici chestia asta cu hainele la fel. „Nu îmi iau bluza asta că are şi Viorica identică, bleah!” sau „Nu mai port deloc cerceii aştia că şi-a cumpărat şi mimoza de Popeasca!”. Până la un punct, am gândit la fel. Mă feream de uniforme şi lăsam să zacă în şifonier haine care îmi plăceau la nebunie, dar pe care le mai văzusem şi la alte fete.

Până am priceput că „omul face haina”. Asta e varianta mea. Într-o încăpere pot fi 20 de femei cu aceeaşi rochie (te uiţi la ele şi te întrebi de ce unele ies in evidenţă şi sunt mult mai mişto decât altele?!?). Contează accesorizarea şi atitudinea. Dacă eşti o gagică şmecheră, poţi să porţi şi un sac de rafie şi să arăţi super bine. Dacă eşti o amatoare, până şi cea mai stilată rochie Chanel o să arate ca o haină din Obor pe tine. Omul dă valoare pieselor vestimentare, iar chestia asta cu „nu-ţi lua ca mine că mă supăr” e total aberantă. Ba îmi iau bre, şi hai la concurs! Să vedem cine se remarcă! Cam aşa văd eu soluţionată problema hainelor identice...

Şi cum omul are darul asta prost de a copia mai ceva ca o maimuţă, să vorbim despre stereotipuri, clişee verbale şi cuvinte cool. Mulţumesc lui Dumnezeu, maladia „gen” nu m-a atins niciodată. Folosirea exagerată a acestui amărât cuvinţel s-a răspândit mai repede ca buba neagră, iar de la florăreasa din Dristor până la gagicile de pe Dorobanţi şi şoferii de taxi, cu toţii au suferit de această boală, în cea mai severă formă a ei. „Gen ce floare vrei domniţă? Gen trandafir, crin, lalea? Costă gen 10 ron firu’, gen.” Say whaaaaat?

„Fată, am fost aseară în club, gen. Fotbalistul ala era super prost, gen. Gen, avea 200 de ron la el, mi-a cumpărat doar apă, fată. Păi la fizicul meu doar asta merit, gen? Gen ce naibaaaa, gen!”Mda. Iar exemplele pot continua.

(Din surse sigure, maladia nu a dispărut complet)

Dacă hainele the same mi se par o provocare, iar ticurile verbale gen „gen” – penibile (hahaha), când vine vorba de plagiat şi furt intelectual mă apucă nervii. Rău.

La fel cum medicii depun jurământul lui Hipocrate şi promit să îl respecte, porunca number 1 în jurnalism e să nu plagiezi. Dar cum legile sunt făcute ca să fie încălcate, am nişte simpatice care se inspiră flagrant din munca mea, fără pic de jenă sau bun simţ.

Eu stau nopţile cu ochii în tavan în căutare de subiecte originale, visez noaptea diverse concepte şi a doua zi le pun pe hârtie, mă ducumentez şi mă zbat să îmi fac relaţii în media, totul pentru materiale bune, de care să fiu mândră şi care să mă reprezinte.

Şi apoi vine o odihnită, deschide laptopul şi zice: „iete ce a mai făcut Sorescu, mişto ideea, ia să fac şi eu la fel.” Băi cucoană, am înţeles o dată, de două ori, de trei. Dar când faci asta iar şi iar, încep să mă supăr.

Şi pentru că sunt un om bun, m-am gândit să îţi uşurez munca. Decât să te oboseşti să furi , nu mai bine te anunţ eu ce am de gând să fac în viitorul apropiat? Iată: ce efect are rahatul de elefant asupra tenului (te rog să testezi, îţi cedez acest subiect), cum se măsoară nesimţirea la români (poţi să te oferi drept model) şi cum se pedepseşte furtul intelectual. Hai succes, stafilococ mic!

Cu drag,

d.

Sursa foto: http://www.globalnerdy.com

Oamenii-căpcăuni şi răutăţile lor gratuite

În cei 24 de ani ai mei am întâlnit oameni leneşi, invidioşi, cu suflet mare, bârfitori, ambiţioşi, sinceri, mincinoşi, parveniţi, credincioşi, luminoşi, idioţi şi geniali. Şi am mai dat de o specie, cea mai rea. Eu le-am zis oamenii-căpcăuni (şi am fost finuţă!).

Nu ştiu cum se face că în specia asta sunt numai femele. Sau cel puţin aşa am nimerit eu. Vorbesc despre persoanele alea care emană răutate şi frustare, care te împietresc cu privirea ucigătoare, mijită printre gene, şi cuvintele otrăvite pe care le aruncă.

Am avut o căpcăună profesoară de liceu, una profă de facultate, o colegă de şcoală şi o şefă. Mai tată. Nişte vipere cu faţă de om, nişte fiinţe care se hrăneau cu frica pe care tu o simţeai, creaturi a căror satisfacţie era să te doboare, să te umilească, să te înjosească şi să-ţi smulgă nişte lacrimi. Acumulau experienţă la CV-ul de căpcăune-şefe.

Fiecare înfruntare cu oricare dintre cele 4 căpcăune degenera într-o repriză de plâns în baie, o văicăreală de 5 ore la mama şi vreo 3 pomelnice la biserică (de bine, dă Doamne!). Azi aşa, mâine la fel, poimâine identic, trecea săptămâna, apoi luna...dar hooooo, cât era să mai rezist şi eu. Fizic, mai puteam, dar psihic eram dărâmată de fiecare dată. Şi nu ştiu cum, prin ce minuni, Dumnezeu mă scăpa de femelele-pacoste: ba o retrogradare, o demisie micuţă, ori finele anului şcolar.

Însă niciodată nu am avut curaj să iau atitudine. Pentru vremurile pe care le trăim, tata m-a educat prost. Să întorc şi celălalt obraz, să spun „îmi cer iertare” chiar dacă n-am greşit, să mă ghidez după premiza „capul plecat, sabia nu-l taie”, să cred în judecata divină.

Şi, ca să fiu sinceră, Dumnezeu nu m-a dezamăgit. Dar mă întreb: oare nu trebuia să mă înfoi în pene, să mă răţoiesc la căpcăune şi să le ating puţin cu nişte vorbe piperate, aşa, să le ajungă la sufleţel? Le-aş fi alintat cu apelative adorabile, de altfel conforme cu realitatea: slăbănoago, inculto, frustrato, afurisito, cap-de-shrek sau matahalo.

Şi dacă acum 10 secunde mă întrebam, acum îmi şi răspund: nu, nu trebuia. Pentru că oamenii-căpcăuni s-au născut normali, dar au ajuns răi din cauza unor traume. Şi suferă. Şi pentru că ei suferă, vor să-i facă şi pe alţii să se simtă mizerabil. E ca în episodul ala de la RObotzi. (Mo:"Mie nu mi-i ciudă că-s eu supărat, mie mi-i ciudă că-s alţii fericiţi" hahahahhaah)

God bless the ogres!

Cu drag,

d.

PS. Tu ai întâlnit vreodată un exemplar de căpcăun cu faţă de om?