Prieten. Oare?

„Prietenul” e un fel de „Moş Crăciun”: e fain să crezi în el, dar...nu există.

Eu am crescut la bunici, la Slănic, şi cred cu tărie că cele mai sincere relaţii de prietenie le-am avut în copilărie. Se rezumau la împărţirea feliei de pâine cu magiun, la repararea bicicletei Pegas şi construirea celei mai tari cazemate într-un nuc bătrân.

Când aveam vreo 5 ani, aveam un prieten straşic. Îl chema Oana. Nu, n-am scris greşit, e vorba de un baieţel pe care mama lui îl striga Ionuţ când îl chema la masă, dar eu îi ziceam Oana, mi se părea mai fain.

Cu el făceam plăcinţele din nisip decorate cu pietricele, ciorbă cu apă de baltă şi praf de cărămidă, dulceaţă din petale de trandafir şi iarbă. Asta era reţeta! Tot cu el mâncam mere mici şi dulci în mai, adunate de pe jos, făceam baie în gârlă şi apoi ne pescuiam papucii gumaţi ori furam zmeură prin gard de la nea Romică.

Ne revedeam vară de vară şi hoinăream împreună 3 luni pe an, cât ţinea vacanţa mare. El mi-a împletit prima coroniţă din păpădii, mi-a pansat julitura din genunchi cu frunze când am căzut la „Prinselea” şi tot el mi-a spus „Eşti cel mai bun prieten al meu!”. Noi nu eram Diana-fată şi Ionuţ-băiat, eram doi copii care descopereau lumea. Şi eram prieteni.

M-am făcut mare şi „m-am umplut” de prieteni. Am urlat în gura mare că ei sunt cei mai buni din lume, apoi am şoptit suspinând „M-aţi dezamăgit”.

Pentru că atunci când eşti adult, îţi alegi prieteni adulţi. Iar aştia-s oameni, adică imperfecţi. Te bârfesc, te invidiază, te judecă, te părăsesc, te uită.

Ne minţim frumos că avem o mie de prieteni, dar ia spune-mi: câţi dintre ei ar veni în miez de noapte să stea cu tine că ţi-e rău sau câţi te-ar primi în casa lor dacă nu ai avea unde să stai?

Astăzi, eu nu am 459 de prieteni aşa cum scrie pe Facebook. Am doar 3. Şi pe mine.

Cu drag,

d.