Dacă ţi-aş fi spus, ai
fi putut să trăieşti ştiind? Dacă ţi-aş fi spus, aş fi putut să trăiesc cu asta? Unele lucruri e mai bine să rămână nerostite.
Mi-e dor de tine în
fiecare zi. Mi-e dor de mâinile tale mici şi de felul în care îmi ţineai faţa
în palme, uitându-te adânc în ochii mei, ca mai apoi să mă muşti de nas şi să îmi
spui, pe un ton alintat: „Răule ce eşti!”. Mi-e dor de tine dimineaţa, atunci când,
îmbrăcată în cămaşa mea, îmi pregăteai micul dejun. Îmi plăcea să îţi urmăresc
mişcările somnoroase, să văd cum te enervezi când cafeaua dădea în foc. Erai
frumoasă când te enervai. Mi-e dor de parfumul tău pe etajera din baie, de
periuţa de dinţi roz, de felul în care îmi invadai spaţiul atât de brutal, dar minunat.
Mi-e dor să fii a mea, nopţi la rând. Erai autostrada mea spre fericire. Mă
înnebuneai cu pielea ta fierbinte, cu sânii fragezi şi coapsele perfecte, un trup
de zeiţă cu suflet de copil. Mi-e dor să te văd plângând şi să-mi spui că nu mă
mai vrei şi te fac să suferi, iar eu să te strâng în braţe şi să-ţi gust buzele
sărate şi moi. Mi-e dor de micile tale crize de gelozie şi de felul în care nu
recunoşteai niciodată că femeile din jurul meu te îngrozesc. Mi-e dor să mă
iubească o femeie aşa cum mă iubeai tu. Oh, cât mă iubeai.
Era marţi. Îmi amintesc
perfect, chiar dacă au trecut trei ani de atunci. Ai urcat în maşină şi mi-ai
spus să conduc. Te-am luat de mână, te-am strâns, şi atunci mi-ai dat seama că
plângeai. Îmi auzeam sângele cum alerga prin vene, inima o luase razna şi
timpul încremenise. Simţeam. Ştiam.
„Spune-mi să rămân”,
mi-ai şoptit fără să mă priveşti.
Inima urla în mine, dar
nu am putut să rostesc nici măcar un cuvânt. Am oprit maşina pentru că drumul
se destrămase în faţa mea, orizontul se topise, lumea se prăbuşea odată cu
mine.
„Uită-te în ochii mei,
uită-te am zis! Spune-mi să rămân!” ai ţipat şi mi-ai luat faţa în mâinile tale
mici, pe care le-am sărutat de atâtea ori. Doamne, cât de frumoasă erai!
Nu am spus nimic. Te-am
contemplat ca pe o icoană, ca pe o minune, ca pe cel mai frumos lucru care mi
se întâmplase în viaţă. Şi te-am lăsat să pleci. A fost cel mai pur gest de
iubire pe care l-am făcut vreodată.
Pentru că te-am iubit ca
un nebun, Maria. Dar n-ai să ştii niciodată.
Cu drag,
d
:-( Minunat, profund, trist, dramatic...off, o gramada de din astea la un loc. Halucinant! Felicitari pentru scriitura!
RăspundețiȘtergereOhhh ce frumos! Felicitari pt ceea ce esti ...pentru ceea ce scrii...pentru ceea ce simti!
RăspundețiȘtergere