miercuri, 16 octombrie 2013

Peste ani. Unele lucruri e mai bine să rămână nerostite.



Dacă ţi-aş fi spus, ai fi putut să trăieşti ştiind? Dacă ţi-aş fi spus, aş fi putut să trăiesc cu asta? Unele lucruri e mai bine să rămână nerostite.

Mi-e dor de tine în fiecare zi. Mi-e dor de mâinile tale mici şi de felul în care îmi ţineai faţa în palme, uitându-te adânc în ochii mei, ca mai apoi să mă muşti de nas şi să îmi spui, pe un ton alintat: „Răule ce eşti!”.  Mi-e dor de tine dimineaţa, atunci când, îmbrăcată în cămaşa mea, îmi pregăteai micul dejun. Îmi plăcea să îţi urmăresc mişcările somnoroase, să văd cum te enervezi când cafeaua dădea în foc. Erai frumoasă când te enervai. Mi-e dor de parfumul tău pe etajera din baie, de periuţa de dinţi roz, de felul în care îmi invadai spaţiul atât de brutal, dar minunat. Mi-e dor să fii a mea, nopţi la rând. Erai autostrada mea spre fericire. Mă înnebuneai cu pielea ta fierbinte, cu sânii fragezi şi coapsele perfecte, un trup de zeiţă cu suflet de copil. Mi-e dor să te văd plângând şi să-mi spui că nu mă mai vrei şi te fac să suferi, iar eu să te strâng în braţe şi să-ţi gust buzele sărate şi moi. Mi-e dor de micile tale crize de gelozie şi de felul în care nu recunoşteai niciodată că femeile din jurul meu te îngrozesc. Mi-e dor să mă iubească o femeie aşa cum mă iubeai tu. Oh, cât mă iubeai.

Era marţi. Îmi amintesc perfect, chiar dacă au trecut trei ani de atunci. Ai urcat în maşină şi mi-ai spus să conduc. Te-am luat de mână, te-am strâns, şi atunci mi-ai dat seama că plângeai. Îmi auzeam sângele cum alerga prin vene, inima o luase razna şi timpul încremenise. Simţeam. Ştiam.




Spune-mi să rămân”, mi-ai şoptit fără să mă priveşti.

Inima urla în mine, dar nu am putut să rostesc nici măcar un cuvânt. Am oprit maşina pentru că drumul se destrămase în faţa mea, orizontul se topise, lumea se prăbuşea odată cu mine.

Uită-te în ochii mei, uită-te am zis! Spune-mi să rămân!” ai ţipat şi mi-ai luat faţa în mâinile tale mici, pe care le-am sărutat de atâtea ori. Doamne, cât de frumoasă erai!

Nu am spus nimic. Te-am contemplat ca pe o icoană, ca pe o minune, ca pe cel mai frumos lucru care mi se întâmplase în viaţă. Şi te-am lăsat să pleci. A fost cel mai pur gest de iubire pe care l-am făcut vreodată.

Pentru că te-am iubit ca un nebun, Maria. Dar n-ai să ştii niciodată.

Cu drag,

d


2 comentarii:

  1. :-( Minunat, profund, trist, dramatic...off, o gramada de din astea la un loc. Halucinant! Felicitari pentru scriitura!

    RăspundețiȘtergere
  2. Ohhh ce frumos! Felicitari pt ceea ce esti ...pentru ceea ce scrii...pentru ceea ce simti!

    RăspundețiȘtergere

Părerea ta