joi, 27 iunie 2013

Viaţa e o lecţie. Tu ce ai învăţat până acum?



Viaţa noastră pe Pământ (sunt convinsă că există şi o alta, în Veşnicie) este o lecţie. A big, fat lesson. La început înveţi să respiri, atunci când ieşi din uterul mamei şi răcneşti din toţi rărunchii, apoi să mănânci singur, să mergi în două picioruşe, să scrii, să citeşti. Chestiile elementare, simple, de bază. Apoi, cu cât înaintezi în vârstă, viaţa îţi serveşte lecţii mai puţin subtile şi, deseori, mai puţin plăcute. Înveţi să te ridici ca apoi să cazi, înveţi care-i gustul înfrângerii, al inimii frânte din dragoste, ţi se predă lecţia succesului, dar şi a eşecului, înveţi că oamenii-s buni, dar pot fi şi ai naibii de răi, înveţi să fii şmecher ca să te poţi integra, înveţi că dragostea e pentru totdeauna, dar ţine 3 ani, că prietenii sunt şi nu sunt, că ridurile apar, înveţi că ţi-ai irosit tinereţea pentru bani iar acum nu ai cui să-i spui „Bună seara”, că sănătatea se pierde uşor şi se recâştigă greu, înveţi că un Visa poate cumpăra pantofi şi croaziere, dar nu şi inimi.

Înveţi că în viaţa asta te poţi baza întotdeauna pe Dumnezeu. Uneori pe tine. De prea puţine ori pe alţii. Înveţi să nu mai crezi  în „Voi veni mâine cu siguranţă” şi nici în promisiuni. Înveţi că „Te iubesc” e de tinichea când e prea uşor spus, de nepreţuit când e şoptit după ani.

Înveţi că eşti un mozaic compus din alegerile şi faptele tale, că eşti sculptorul propriei tale fiinţe. Înveţi că oamenii care vorbesc mult fac puţin, şi că nu întotdeauna cuvintele lor au substanţă. Înveţi că dorul de bunici e nestins, că ai fost binecuvântat dacă ai părinţi buni, care se roagă pentru tine şi care ţi-au oferit o copilărie cu vată pe băţ şi dulceaţă de caise, nu cu vânătăi. Înveţi că fericirea e relativă, şi că nu trebuie să o aştepţi de la oameni.

Viaţa îţi arată că eşti mai fericit când ţii de mână un copil, decât o toartă de Hermes. Înveţi că bogaţii au mai multe probleme decât săracii, că oamenii care râd tare şi zgomotos fac asta ca să mascheze nişte suflete care plâng, înveţi că văzul, auzul, mirosul, respiratul şi tot ceea ce ni se pare banal sunt de fapt cadouri minunate pentru care trebuie să mulţumim zilnic.



Înveţi că nimic nu e pentru totdeauna, şi că viaţa are prostul obicei să facă surprize: unori de vis, alteori de coşmar. Înveţi să apreciezi ceea ce ai, şi ajungi să înţelegi că un Vertu nu valorează nimic pe holul de la Oncologie.

Înveţi că-n viaţă trebuie să ai răbdare, şi că satisfacţiile vin atunci când munceşti mult. Înveţi că tinereţea e imprudentă şi dragostea de la 20 de ani e frugală, că iubirea e ca vinul, cu cât vine mai târziu, cu atât e mai preţioasă şi mai intensă. Înveţi că imposibilul e atât de posibil, şi că orice vis prinde contur dacă nu uiţi să crezi.

Înveţi că iubirea adevărată nu se măsoară în partidele de sex nebun, ci în serile când adormi zâmbind în braţele celuilalt, istovit după o zi de rahat. Înveţi că gânguritul unui copil este cea mai dulce melodie. Înveţi că dacă un om nu te iubeşte cum vrei tu, asta nu însemnă că nu te iubeşte.



Înveţi că depresia se tratează cu spovedanie şi „Tatăl Nostru”, nu cu Xanax şi psiholog. Înveţi că e bine să economiseşti pentru zile negre în zilele albe, şi că oamenii te vor dezamăgi mereu, datoria ta fiind să înveţi să-i ierţi. Şi să fii tolerant.  Înveţi că dovada supremă de iubire e să te bucuri când omul iubit este fericit lângă altcineva şi că, uneori, doar uneori, oamenii te pot surprinde plăcut. Cu nişte flori galbene.

Înveţi, că oricât ai învăţa, încă n-ai învăţat nimic.

Cu drag,

d

vineri, 21 iunie 2013

Jurnal monden. Ce şi cum mănâncă lumea la evenimentele de fiţe



Lucrez în media de 7 ani. Mi-a luat trei zile să scriu primul articol, ţin minte şi acum că era vorba despre bijuteriile dentare (cu bătaie lungă, aş putea spune, hahaha). Astăzi le redactez în vis, le mănânc pe pâine prăjită, iar meseria mea presupune să scriu, dar şi să fac multe alte chestii, unele foarte fun, altele nu chiar. Ca orice job.

Pe lângă stat la redacţie şi scris, merg la evenimente. Lansări de produse, de servicii, petreceri, prezentări de modă, aniversări mondene şi alte sindrofii, una mai poleită ca alta. Unele se ridică la înălţimea brandului sau agenţiei de PR care mă invită, altele sunt circoteci veritabile. Dar la fiecare astfel de reuniune cu ştaif, există mâncare. Adică păpică, de băgat pe sub mustăţi, exact la stomăcel. 90% din cazuri vorbim despre bufet suedez, cu preparate stil food finger sau passed hors d'oeuvre, adică aperitive pe tavă, servite de chelner în timp ce face ture printre invitaţi.

Când am mers la primul eveniment de genul asta, acum 7 ani, eram absolut terifiată. Pofticioasă din fire, mă uitam la îmbucăturile dolofane de la bufet, la tăvile aburinde ce emanau un miros aromat, ce-mi făcea nările să jubileze, însă nu îndrăzneam să mă apropii. Mi-era o ruşine paralizantă. Cum să mă duc eu să-mi pun mâncare pe farfurie, în văzul tuturor?! După vreo oră de supliciu, m-am ridicat şi mi-am luat o apă, să-mi umezesc gătlejul chinuit de pofte. De mâncare nu m-am atins.

Şi-am ţinut-o aşa vreme îndelungată, cu ocheade aruncate pe furiş spre aperitive şi-apoi pus pofta în cui. Până într-o zi, când, încurajată fiind de vorba populară „Cu ruşinea mori de foame”, mi-am făcut curaj şi mi-am pus în farfurie doi-trei dumicaţi. Un moment istoric pentru mine, ce mi-a schimbat viaţa.




Astăzi, la evenimente, sunt câteva categorii distincte de oameni (îmi permit să fac clasificarea pentru că suntem cam aceeaşi mereu, cei din branşă): aia care sunt veşnic la dietă şi nu servesc niciodată antreurile (ce tărie, ce caracter!), fiţoşii şi fiţoasele care nu mănâncă pentru că nu vor să fie catalogaţi drept „fripturişti”, dar li se zbate grumazul de poftă şi jinduiesc dup-o măslină, hrăpăreţii care-şi umplu farfuria până la refuz şi fac refill de vreo 2-3 ori, eventual iau şi în geantă, la pachet, şi aştia ca mine, gen „tusea şi junghiul”.



Adică nu îmi mai e ruşine teoretic să mănânc, dar practic...Când sunt şi eu mai curajoasă şi aşez pe farfurie o mozzarela rostogolită în pesto, o bucăţică de brie cu struguri şi o bruschetă alintată cu roşii cu usturoi, mi se pare că se uită X-uleasca în gura mea. Apoi ba mai darâm o prăjitură, ba îmi mai cade furculiţa şi am impresia că se uită toată lumea la mine, ideea e că tot timpul înghit cu noduri. Şi, chiar dacă eticheta spune că poţi merge de mai multe ori să îţi pui preparate în farfurie, parcă tot mă ţine-o jenă. Dar vedeţi voi, când în faţa mea e o mare cântăcioasă, cu vreo 5 sute de mii de fani pe Facebook, iar ea umple farfuria cu două mâini, în timp ce-şi îndeasă în fălci nişte roşii cherry şi-l îmbrânceşte p-ala din faţă ca să apuce o scoică Saint-Jacques şi-un mititel, parcă prind curaj!

Hai poftă bună să avem!


cu drag,
d

marți, 11 iunie 2013

Buna, fetelor! Ne epilăm şi noi pe mâini? Am 2 propuneri speciale!



De vreo câteva săptămâni, tot vară e. Şi Doamne ajută să mai fie vreo 3 luni de-acum încolo! Că ne place soarele, adorăm rochiţele, şi platformele, ne înnebunim după bronz caramel şi visăm la croaziere. Perfect, mirobolant, serafic. Dar cu părul de pe mâini cum facem, fetelor?

Adică da, când e frig afară, mânecuţele acoperă cu succes feeria de mărar şi ştevie ce răsare pe mânuţe, însă odată cu venirea căldurii, tundra e etalată în toate splendoarea, fluturândă în adierea suavă de vară. Fail. Staţi să scriu cu litere mari: FAIL!

Nu mă dau rotundă ca mingea de baschet, am şi eu zile când sunt mult prea obosită sau efectiv nu am timp să mă epilez şi salvez situaţia până a doua zi, însă e o chestie remediabilă, o amânare cu 24 de ore, nicidecum o paradă a mândrului perişor. (şi mai sunt şi domniţele alea care poartă ceas scump pe încheietura de Tarzan. Priceless!).

Bun. Şi acum să vin şi cu soluţiile, ca să nu ziceţi că-s rea. Am două. Excelente. Vă recomand din suflet noul epilator Braun Silk Epil 7 Spa. Eu nu suport epilatoarele, asta ca să înţelegeţi despre ce vorbim. Dar acesta este chiar deosebit: pe cuvânt că nu doare când mă epilez, nu face gălăgie, are un dispozitiv special pentru scrub şi masaj, îl pot folosi şi la duş pentru că nu are fir şi este safe în apă, plus că are o luminiţă de control care mă ajută să depistez şi cele mai încăpăţânate fire! E o desfătare! Parol!

A doua variantă, doctor Dana Miricioiu. Adică epilarea cu laser pe care Dana o efectuează la ClassMediSpa. Sună pompos, scump şi dureros, aşa-i? Nu sunteţi departe de adevăr, însă rezultatul este WOW! Eu urmez în această perioada epilarea definitivă în zona axială şi sunt pur şi simplu fascinată de rezultat! După doar o şedinţă, nici urmă de păr! Serios! De durut, pişcă aşa, parcă ai 20 de ţântari fascinaţi de subraţul tău, dar e suportabil. Preţul nu e astronomic, este mai mare decât la o epilare tradiţională cu ceară să zicem, însă aici vorbim de o investiţie. Rezultatul durează ani şi ani, deci se merită 100%!

Doctorul meu preferat de beauty, adică Dana, face magie cu nişte aparate, nişte chestii SF cu lumini şi lasere, şi în câteva minute te scapă de corvoada epilării.


Şi ca să vedeţi că sunt de treabă, dacă vă tentează să vă epilaţi cu laser, vă pot pune o vorbă bună la ea şi vă alegeţi cu prima şedinţă gratuit! Cool, nu? Îmi lăsaţi un mesaj pe blog sau Facebook şi discutam.

Aşadar, declar deschis sezonul braţelor fără păr!

Cu drag,


d

Dau cu cardu’, stau în faţă! Card Privilege.




Într-o zi, un băiat deştept s-a gândit să facă un business. Şi a creat coolbuy.ro, un club exclusivist pentru persoanele amatoare de privilegii, dealuri smart şi oferte de nerefuzat.

Să vă explic un pic cum stă treaba. La sfârşit de februarie, de ziua mea, am primit un minunat card. Negru şi lucios, cu numele meu gravat cu litere argintii şi cu inscripţia Privilege Card, Limited Edition. Superb aş spune, păcat că era gol.

Pentru că nu, nu era card de credit, ci este un fel de as în mânecă, un VIP Pass, o bucăţică de plastic ce-mi oferea statut de superstar. Cum aşa? Uite-aşa!

Cu cardul Privilege Limited Edition ai parte de reduceri. Te duci să-ţi iei un rujuleţ, pac 20% off doar pentru că fluturi vânzătoarei cardul! La fel daca vrei un frigider, sau poate o rochiţă! Ai parte de tratament VIP pe la cluburi de fiţe din Bucureşti, adică ai parcarea asigurată şi valet pentru bolid, brunch-uri gratuite la hoteluri de lux, invitaţii la tenis sau mese rezervate la restaurante.

Dacă vrei la SPA, arunci un ochi pe site şi siguri găseşti vreo ofertă care să-ţi placă. Pleci în vacanţă, îţi oferă asigurare de sănătate în mod gratuit. Nu ştiu cum să vă explic simplu...ideea e aşa: dai cu cardu’, stai în faţă! Şi ce ne mai place asta! Ne gâdilă orgoliul puţin!



Şi cum orice lucru minunat are un preţ, şi carismaticul card Privilege costă. Vreo 500 de ron aşa, asta dacă m-am uitat eu unde trebuie. Nu e ieftin, dar investiţia se amortizează în scurt timp. Iar sentimentul că eşti mai cool decât cei care nu îl au e priceless.

PS. Nu e reclamă. Am scris despre acest card pentru că mi se pare mişto.

Cu drag,

d

marți, 4 iunie 2013

Secretul unei relaţii fericite. Şi nu e dragostea.



Aş vrea să scriu măcar săptămânal. Pe cuvânt. Tot timpul îmi vin idei, mă „mănâncă” să mâzgălesc coala virtuală, mi-e dor de voi şi aş vrea să vorbim aici mai des. Doar că timpul nu mai ţine cu oamenii. E grăbit tare, că doar trăim în secolul vitezei. Iar noţiunea de „timp liber” e deja o chestie abstractă. Timpul liber se vinde astăzi la raionul cu produse de lux, la preţuri exorbitante, unde minutul are valoarea unui lingou de aur. Şi, sinceră să fiu, uneori sunt egoistă şi îmi păstrez comorile-secunde pentru mine: somn, iubire şi ecleruri cu cafea.

Mă gândeam eu într-o zi (profund aşa, din puţul gândirii mai exact), iar la finalul procesului am conchis, de una singură, că nu dragostea este chintesenţa unei relaţii. Şoc, panică, groază, nu-i aşa?!? Ei bine, haide să vă explic raţionamentul meu:

\int_{-\infty}^{\infty} f(x)\,dx\, := \lim_{t\to -\infty}\int_t^a f(x)\,dx\,+\lim_{t\to \infty} \int_a^t f(x)\,dx\,

Ah, pardon, am accesat folderul greşit, astea-s integralele vieţii care mi-au mâncat sufletul în liceu. Eroare de sistem, aşa se întâmplă dacă gândesc prea intens, prea mult, prea ca la ţara!

Da măi prinţi şi prinţese, nu dragostea este secretul unei relaţii adevărate, sincere, pentru toată viaţa. Ci respectul.

Dragostea e delicioasă ca o bezea, e frumoasă şi cu fluturi, e roz şi are sclipici, e toată o vară, şi-un soare, şi-un mititel cu muştar. Dar se duce nene. Se duce, din păcate. Şi în 5-10-15 ani e înlocuită de comoditate, plictiseală, rutină, bigudiuri şi izmene cu gaură în dos. Şi-atunci încolţeşte în minte iscoada, şi vine şerpişorul cu merişorul-ispită, şi bărbatul se uită după un minijup, iar femeia suspină după un instalator chipeş. Şi dacă nu e respect, până la a înşela e un pas. Până la jigniri – jumătate de pas.

Cred că respectul e cheia. Dacă îţi respecţi partenerul, ţi-e jenă nene să dai un sms pe sub masă vreunei foste iubiri. Ţi-e „nu-ştiu-cum” să răspunzi complimentelor primite pe privat pe Facebook, nu ridici ochii în decolteuri apetisante şi nici nu lipeşti privirea de vreun posterior în jeanşi mulaţi. Când îţi respecţi partenerul îl vezi cu alţi ochi. Ochii iubirii pure, sincere, fără mişculaţii şi combinaţii, fără păcat.



Când îţi respecţi iubita, iubitul, soţul, soţia...te respecţi de fapt pe tine.

Cu drag,
d