joi, 23 februarie 2012

Există mă prietenie între o femeie şi-un bărbat?




Sondaj

Există oameni pe lumea asta care au un job foarte stresant, solicitant şi prost plătit: sunt hateri. Adică invidiază, comentează, nu suportă, bârfesc, mănâncă căcat cu gura plină şi mai zic şi „săru-mâna pentru masă”, după care mai cer o porţie. Nesătulilor!

Unii o fac din plictiseală, alţii din prea multă suferinţă de sine, unii pentru că sunt frustraţi şi trăiesc o dramă personală continuă, şi unii degeaba.

Tu în ce categorie te încadrezi?

(„În niciuna”. Asta mi-aş dori să fie răspunsul vostru, al tuturor celor care citiţi)
-------------------------------------------------------------------------
Există prietenie adevărată între o femeie şi-un bărbat? Există. Până la un anumit punct.

Eşti cu el de 7 luni. Îl iubeşti deja ca o fraieră leşinată, dar încă nu i-ai zis. Ar fi penibil având în vedere că el e încă la faza aia „cum ziceai că o cheamă pe maică-ta? Aaa, da, Elena”, în timp ce tu îi ştii tot arborele genealogic, care e ciorba preferată a lu’ bunică-sa şi când îi expiră lu’ tac-su Casco la maşină. Mda. Cum ziceam. F-R-A-I-E-R-Ă.

Bun. Şi îl iubeşti şi îl suporţi. Dar n-o suporţi pe ea. Pe cea mai bună prietenă a lui, aia pe care o cunoaşte de 10 ani, cu care a crescut împreună, lângă care a stat în bancă în liceu, căreia i-a cumpărat tampoane în excursie, fata care şi-a şters mucii şi lacrimile pe umărul lui când a fost părăsită prima oară. Pentru că AIA a fost acolo prima, cu mult înaintea ta. Ştiu totul unul depre celălalt, au un limbaj al lor, parcă secret, se înţeleg din priviri, iar el o alintă într-un fel pe care pe tine te scoate din minţi. Şi când o vede o mai ia şi-n braţe şi-o strânge. Şi-atunci îţi urcă sângele-n pupile, simţi că-ţi pulsează tâmplele şi visezi cu ochii deschişi cum ai apuca-o de părul ala lung şi-ai scutura-o bine. Să simtă.

Dar ea vine la tine cu ochii aia galeşi, te pupă apăsat pe obraji şi-ţi zice „ce bine-mi pare că ne vedem iar”, asta în timp ce îţi apucă iubitul de braţ, iar tu, de mâna ailaltă, îl strângi mai rău ca menghina. O deteşti.

Şi sunteţi mulţi, la restaurant. Asta te sărută, râde la glumele tale, dar parcă atunci când vorbeşte ea e fermecat. Îi joacă ochii-n cap, se uită la ea ca la stele, ea chicoteşte şi se răsfaţă, el e topit: „e ca sora mea mă, am trecut prin multe împreună”. (Ai trece tu şi pe la ea prin pat, se vede pe faţa ta măăă!, îţi zici în gând ca un om în sevraj)

STOP.

Da, există prietenie sinceră şi de durată între o fată şi-un băiat. Dar în momentul în care unul dintre ei are o relaţie, celălalt trebuie să se retragă. Din dragoste pentru cel mai bun prieten şi din bun simţ pentru femeia lui. Sau bărbatul.

Am fost cea mai bună prietenă a cuiva, iar gagică-sa m-a detestat din toţi rărunchii. Nu ştiu de ce am impresia că o face şi acum. Total degeaba.

Am fost şi de cealaltă parte a baricadei. Îmi venea să dau de pământ cu cea mai bună prietenă a iubitului meu. Şi da, am înlăturat-o mişeleşte. (Sau a fost aia o finuţă şi s-a retras ea, dar m-a lăsat să cred că sunt eu şmecheră. Dacă da, merci soro!)

Aşadar, dacă eşti cea mai bună prietenă a lui, iar el e cuplat, lasă-l femeie în pace. O scuteşti pe gagică-sa de crize şi spume, iar pe tine de practici voodoo şi multe înjurături.

Dacă ai statutul de iubită şi prietena lui cea mai bună îţi mănâncă sufletul cu linguriţa, dă-i link să citească postarea asta. Succes!

Cu drag,

D.

luni, 13 februarie 2012

Dragoste şi ciocolată





Nota: Dacă citeşti ce scriu în secunda asta, înseamnă că eşti la mine pe blog. Prietene, nu te-am invitat eu. Dacă nu-ţi convine ce scriu, vezi că e un X mic în dreapta sus. Să trăieşti!

Pe pagina asta, la umbra titlului delicios, scriu ce vreau. Îmi asum ceea ce debitez aici, spun chestii pe care şi tu le crezi, le simţi, le gândeşti, dar nu ai tupeul să le strigi în gura mare. Că eu cam asta fac. Şi mă joc cu adevăruri, le împletesc cu fabulaţie, presar puţină ironie, pudrez cu imaginaţie şi le dau share. Serviţi, vă rog! Unii ziceţi că-i mişto şi vă place, unora dintre voi le cam stă în gât. Guess what? I don’t give a fuck. N-o să vă fac Heimlich.

Love, love, love...

Cine îţi zice dacă iubeşti cu adevărat? Există vreun barometru de măsurat nivelul sentimentelor? Când ştii că tu iubeşti mai puţin decât te iubeşte ală de lângă tine? Cât durează dragostea? Unde începe şi când se termină? De ce se termină? Cum rămâne cu fraza aia siropoasă şi cretină „la bine şi la rău, până când doamna cu coasa vine să ne ia în excursie”?

Când eram mică, visam să mă mărit. Acum nu ştiu ce să mai zic. Logic că sper la momentul ala, că mi-l închipui seren şi perfect, alături de bărbatul meu, Mr. Right, dar parcă imaginea asta idilică mi-e zguduită în permanenţă de poveştile pe care le aud, le văd, le trăiesc.

Sunt oameni care se iubesc până la stele şi înapoi, iar după 5 ani de miere se detestă, iar singurele cuvinte pe care şi le mai spun au legătură cu neamuri, de obicei mame, părţi ale corpului şi verbe neortodoxe. Unde se topesc toate sentimentele alea sublime, ce se dereglează în mecanismul iubirii, care sunt factorii care duc la asemenea dezastre?

Probabil că şi dragostea asta are un termen de valabilitate. Pachet „Iubire Premium”, calitate superioară, fără conservanţi şi aditivi, expiră peste 3 ani de la data achiziţionării. Sau 7 ani, pentru aia mai norocoşi. Sau doar 10 zile, în caz că dragostea e scurtă şi se alterează repede. Deci trebuie consumată cât mai rapid. (Şi cu protecţie!).

Singura problema este că nouă nu ne arată nimeni eticheta dragostei. E la risc. Uneori zici că e produs bun şi minunat şi se strică fără să te aştepţi. Şi din dulce devine amar şi atunci te chinui, şi nu-ţi place, şi nu mai vrei. Dar aşa te-ai obişnuit. Cum să arunci? Şi mai iei o muşcătură, şi te amăgeşti că e bine, când e al naibii de rău. Şi mânânci a prost până te îmbolnăveşti. Şi atunci decizi că e momentul să let it go.

Sau poate îţi alegi ceva în care nu crezi. Şi n-are niciun gust. Dar mai încerci o dată. Şi încă o dată. Până realizezi că nu-i aşa de rău. Iar apoi asta devine gustul pe care-l adori mereu. Toată viaţa.

Dragostea e ca o ciocolată. Arată mereu minunat. Uneori e sublimă şi îţi delectează viaţa, alteori te bagă în spital cu toxiinfecţie sentimentală. 


Poftă bună!

Cu drag,

D

joi, 9 februarie 2012

Facebook e de căcat.




Nu neg şi nici nu contest un milion de chestii foarte tari ale acestei platforme de socializare. Oricât de clişeistic sună, da, mi-am regăsit vechi prieteni şi colegi, am dat add profesoarelor din liceu ceva mai modernizate, m-am împrietenit cu o grămadă de lume de care am nevoie la job, îmi promovez munca, blogul, proiectele, şedinţele foto, filmările şi urmăresc o mulţime de chestii care mă interesează, de la ce mai scoate nou Buble, la pagina oficială Giambattista Valli sau fan clubul Hello Kitty (mdah, old habits die hard.)

Probabil că şi pe tine te satisface „faţa de carte” albastră, că o arzi cu orele pe la FarmVille, mai dai o tură cu check in pe Dorobanţi, faci ecografia statusurilor de peste zi ale prietenilor şi share-uieşti poze cu mesaje cretine sau profunde de la Craioveanu de pe Wall. Sau de la Raicu. Depinde cât eşti de inteligent.

Însă, dacă stai să te gândeşti mai bine, Facebook-ul asta e o mare tâmpenie. Cică ai 657 de prieteni. Dacă mâine te-ai umple de urticarie şi ai avea nevoie de soluţie mentolată, câţi s-ar duce prietene la farmacia să-ţi ia? 1? 2? Eşti un fericit dacă şi atâţia!

Şi stai şi te chiombeşti în monitor, şi-ţi mai pui mâna la gură de uimire: „Vaaai, ce viaţa are proasta asta nene. Ce vacanţe. Ce casă. Mereu machiată, mereu coafată....vaaaai şi uite-l pe Costel ce s-a ajuns, ce maşină şi-a tras al naibii, şi ce ceas...o fi original? Şi Margareta...acum stă la Paris. Cum o fi ajuns acolo?”. Dar tu ai impresia că gagica aia şi-ar pune poze cu ea nemachiată, cu izmenele cu care stă prin casă sau la piaţă la Delfinului când cumpără praz? Că maşina aia e a lui Costel? Că Margareta stă la Paris de bine ce-o duce? De fapt munceşte ca o sclavă ca să-şi plătească studiile.

Aşadar, FB e un bullshit. Vedem doar ce vor alţii să vedem. Ne spoim imagini flamboiante, strălucitoare, flashy mother fucking cool, când de fapt toţi avem depresii, supărări, amăgiri, probleme, emoţii, disperări, căderi, nefericiri, bad hair days. N-aţi vrea să ne postăm toţi poze când avem gripă, avem nările roşii de la atâta şters de muci, ochii lăcrimoşi şi buzele arse de febră? Nu? Ziceam şi eu...

Ah, şi cea mai tare chestie...FBI-ul zis şi Facebook. Acum nu mai e nevoie să suni pe cineva să vezi ce face, ce a primit de ziua lui, ce a mâncat, ce a vizitat, ce a iubit şi ce-a părăsit. Îţi zice tata Facebook.

Ba mai mult, dacă eşti femeie, stai şi faci pe Poirot cu fosta lui iubită. Te uiţi dacă aia era mai bună ca tine, dacă avea cracii mai lungi, dacă citea mai mult. Şi dacă nu poţi să-i vezi pozele, îi dai Add de pe un cont fictiv. Că ai şi d-ala. (Potârniche mică, zi zău că nu ai făcut aşa!!!)

Şi pe Facebook asta suntem două categorii: aştia care ne punem poze multe, avem albume, suntem activi şi însufleţiţi zi de zi, dăm like-uri şi comentarii, şi „feisbuciştii” din umbră. Aia sunt cei mai periculoşi.

Au 2-3 poze, şi alea tag-uite, nu au activitate, nu mişcă nimic, zici că au cont inactiv. Dar de 
uuuuunde! Stau ca hienele şi nu le scapă nimic. Dar nimic! Ştiu tot ce-ai făcut, la ce oră te-ai conectat, cu cine ai interacţionat şi cui i-ai dat like. Îţi ştiu pozele pe de rost şi te bârfesc ori de câte ori au ocazia. Băi nebunilor, v-ar plăcea să vă pocnească cineva peste urechi şi să nu ştiţi cine-a fost?

Concluzie personală: am văzut pe Facebook că actuala iubită a ex-ului meu poartă ochelarii de soare pe care eu i-am făcut cadou lui, la o aniversare. Isn’t thaaaat sweet??

Cum spuneam, FB sucks. Tocmai mă duc pe pagina mea să pun link către blog. Hahahahaha.

Cu drag,

d.