miercuri, 21 decembrie 2011

Ţie cum îţi bate inima?




Omul nu suferă de foame, frig, durere de măsele sau şale aşa cum suferă din dragoste.

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Telenovelele alea cu Rosalinda şi Jose Armando sunt siropoase şi penibile. Dar guess what? Astea joacă la pitici, viaţa la prima ligă. E şi mai rău în realitate.

Când te îndrăgosteşti eşti şi orb, şi prost, parcă toate relele lumii s-au strâns la tine. Dar când îi vezi moaca aluia sau aleia, după caz, când te pupă şi te smotoceşte şi-ţi aruncă un „iubito” sau „iubitule” te bucuri că eşti prost. E singurul caz în viaţa când eşti mulţumit cu starea asta.

În postarea de faţă, nu am un subiect concret. E despre dragoste. Şi cum subiectul asta e atât de complex, confuz şi cretin (triplu C!), pot să aberez în voie.

Fiecare dintre noi are pe cineva special. Un El sau o Ea. Că e al tău de acasă, că a fost al tău şi acum e al altcuiva, că nu l-ai avut niciodată dar ţi-ai dorit, că e Gelu, Mimi, Pichi sau Muchi, e the special one. Singura persoană care ţi-a atins şi sufletul, nu doar pielea.

E omul care ţi-a făcut pulsul să alerge periculos cu 300 km/h,  care ţi-a oprit respiraţia nepermis de mult, care ţi-a plimbat inima pe traseul stomac-esofag de mii de ori, omul ala lângă care timpul stă. Şi stă. Şi în jurul tău se amestecă tot, nu vezi, nu auzi, nu respiri. Doar simţi.

Dacă îl ai acasă, eşti norocos. Dacă l-ai avut şi nu-l mai ai, bucură-te de ceea ce a fost. Dacă nu l-ai întâlnit niciodată, caută-l. Că merită.

Pentru că noi toţi prea ne dorim tipare. Femeile vor bărbat sexy, înalt, inteligent şi cu conturi grase. Dar dacă nenea asta e bun ca unul decupat din calendare, dar nu te face să vibrezi şi ai impresia că stai lâng-o franzelă? Dacă gagica aia bunăciune şi cu picioare lungi e la fel de insipidă şi fadă ca o mâncare de regim?

Poate-ar trebui să căutăm altceva, nu doar carcase frumoase. Poate trebuie să ne schimbăm reperele, să ne setăm GPS-ul inimii cu alte coordonate. Pe heart mode.

Ştiu că nu sunt foarte coerentă în ceea ce scriu...sunt obosită. Dar voi sunteţi nişte deştepţi şi pricepeţi şi fără note de subsol.

Sunt curioasă...tu ai simţit vreodată că te scurgi în braţele cuiva? Că aerul dintre voi se striveşte, că pulsul duduie şi-l auzi ca la Ipod?

Eu da.

Cu drag,

d. 

luni, 19 decembrie 2011

Hello Kitty says Hi!




Pentru voi, aştia ai mei care mă citiţi, eu şi Hello Kitty zicem "Salut"!


Make up: Sinziana Iaru, Foto: Silvia Postolatiev

luni, 12 decembrie 2011

Reţeta unei relaţii nemuritoare. Cred că am găsit-o!


Citeam acum mult timp, nu mai ştiu în ce publicaţie, că Esca, chiar după atâţia ani de căsnicie, urcă în pat lângă soţul ei întotdeauna într-o cămaşă de noapte cu danteluţă şi lenjerie elegantă, asta după ce îşi perie părul (şi-o da şi cu parfum fin la încheieturi?).

Şi m-am blocat.

Şi am avut o revelaţie. (după câteva secunde, când mi-am mai revenit în simţiri)!

Dacă asta e secretul unei relaţii durabile??? Dacă cea mai tare prezentatoare de ştiri ever deţine reţeta magică pentru dragoste atemporală şi pasiune fără sfârşit???

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------

La început, atunci când ne numim armăsarul de lângă noi „iubit” şi suntem în febra cuceririi, când avem cirezi de fluturi în stomac şi stoluri de păsărele în creieri, toate suntem niste finuţe, nişte elegante şi speciale.

Mereu pensate armonios, mereu epilate şi cu pielea catifelată ca de bebeluş, cu păr parfumat şi proaspăt spălat (la 2 zile, că de s-o întâmpla să-şi strecoare nările în podoaba capilară, păi să miroasă a primăvară, nu a fân plouat!), chinuite pe tocuri să pară piciorul lung, mestecând Tic Tac până ne amorţesc amigdalele, totul pentru el, pentru the one, cel mai cel, soarele, luna, marea, prinţul, zânul, fantasticul.

Să nu mai vorbim de lenjeria intimă. Cred ca începutul unei relaţii e singurul moment când cheltuim o suma astronomică pe o pereche de bikini cu buline, tanga eventual, şi sutien de super-calitate, d-ala cu push up. Si apoi luăm si pe mov. Si pe negru. Poate îl incită mai mult.

Şi magia asta durează, după caz, de la 6 luni la un an, poate oleacă mai mult la bărbaţii cu adevărat norocoşi.

După ce masculul de lângă noi a fost cucerit, sedus, leşinat şi executat, din „iubit” devine, după caz, „pui”, „pisoi”, „cireşel”, „guriţă”, „ubi”, „motănel”, „guguloi”, „răţoi”, „gogoşar”, „pupi” şi multe alte diminutive şi augmentative penibile, demne de grupa mijlocie, grădiniţă.

Şi atunci apare marea transformare: părul cu bucle voluptoase se transformă într-un coc în vârful capului, prins cu elastic colorat, tocurile sunt înlocuite de UGG-uri (apropo, bărbaţii le detestă!), în loc de Tic Tac băgăm pastile de gât cu propolis, bikinii tanga devin boxeri, (că ne „trage” la ovare), iar desuurile sexy se metamorfozează în pijamale cu Grinch sau pantaloni lălâi, eventual şi răriţi în fund. Dar sunt aşa comooooode!

Şi uite aşa, bărbatul se îndrăgosteşte de-o zeiţă, şi ajunge să locuiască cu o adolescentă mereu la menstruaţie.

Oare nu ar trebui să fim mereu nişte speciale? Sau măcar de sărbători. Cred că aşa am mai obţine nişte fluturi, măcar acolo, 2-3 amărâţi....

PS. Cum se transformă ei din prinţi în broscoi şi nu invers, într-o altă postare!

Cu drag,

d.

joi, 1 decembrie 2011

Băieţii lu’ mama. Pentru femei, ca să înveţe bărbaţii.


Am decis să condimentez blogul asta. Printre adânci cugetări marcă înregistrată, strecor azi o lecţie de modă. Şi dacă de ani de zile fac modă pentru femei, azi le scriu băieţilor. Cu exemple. Pe sistemul: „Cum să te îmbraci ca să-ţi leşini iubita”. Şi nu mă refer la trening FC Barcelona combinaţi cu pantofi de piele.

Când te loveşte dragostea cu leuca peste ochi, îl iubeşti pe maimuţoiul de lângă tine şi în izmene cu tricou „I love Turkey”, nebărbierit şi mirosind a somn. Însă sunt nişte momente când ţi-ai dori ca arătarea să se transforme într-un domn bine, super-sexy, îmbrăcat la patru ace, ca să-ţi aduci aminte de ce l-ai ales pe el şi nu ai rămas cu ăla de dinainte.
Doar că bărbaţii sunt cam praf atunci când îşi aleg o ţinută elegantă sau costum (cu vreo câteva excepţii, aka Bote, Lucescu, Ciucu şi alţi câţiva anonimi cu stil). Sacouri şi pantaloni cu minim două numere mai mari, materiale lucioase, croi de duzină, cămăşi plictisitoare şi pantofi înfiorători, demni de Muzeul Groazei. Fraţilor, deci nu! Ia să vă arate Sorescu trei exemple demne de urmat.
Ryan Gosling

În uralele femeilor din public, domnilor şi domnilooor...Ryan Gosling.
Ultima dată l-am văzut jucând în „Crazy, stupid love” şi m-a cucerit. Are un stil vestimentar impecabil, e super-sexy, carismatic şi are o privire wow, iar asta şi în viaţa reală, nu doar în filme.
Dragii mei, iată cum trebuie să se îmbrace un bărbat calumea. O combinaţie rafinată de pantaloni verde mentă cu o cămaşă cambrată cu dungi bleumarin, condimentată cu pantofi şi curea maro cappuccino, ton sur ton. Şi un ceas scump, şi ochelari de soare.
Bun, şi iată cum porţi un costum negru de catifea, cu papion şi pantofi din piele lăcuită. Tot Ryan te învaţă.
Pasul numărul 3: cum ar fi indicat să arăţi când te dezbraci de toate astea. Mulţumesc.
Jesse Williams

Cine se uită la Grey’s Anatomy ştie despre ce vorbesc. În serial, îl cheamă Jackson şi se iubeşte cu Lexie. În realitate, e Jesse şi e logodit cu Arin, o brokeriţă mulatră şi grăsană. (am oftat!).
Bun, urmaşi ai lui Adam, vă rog să priviţi şi să luaţi exemplu. Jesse poartă o pereche de pantofi albi din piele întoarsă care ar face orice manelist să suspine, însă el le-a conferit un aer ultra stilat mixându-i cu un costum negru, fără cravată, şi o batistă chic.
Bun, şi iată cât de bine arată costumul gri cambrat combinat cu pantofii albastru metalic.
PS. Mai are rost să comentez poza 3?
David Beckham

Tatăl tăticilor, fotbalistul fotbaliştilor, fashionistul number 1, ladies and gents (mai mult ladies!), el e David Beckham!
Şi ce privire, ce costume, ce atitudine, ce combinaţii, ce abdomeeeeeeen.
PS. Vă rog să mă scuzaţi, m-au hipnotizat colajele foto, mi-e greu să comentez mai mult, am nevoie de înţelegere. :)))))))
Aşadar, vrem şi noi iubiţi d-aştia. Semnat: Fetele.
Cu drag,
d.

luni, 28 noiembrie 2011

Omul e liber.

M-a întrebat cineva în ce categorie intră blogul meu, despre ce scriu. Şi nu am ştiu să-i răspund. Scriu despre ce-mi vine. Ce am chef, ce simt. Fabulez sau spun lucrurilor pe nume, mâzgălesc elucubraţii sau (îmi place mie să cred!) scriu chestii deştepte. Deci e personal. Azi. Că mâine poate îl închid. Sau îl părăsesc. Sau îl închiriez. Sau îl transform în blog de modă.

Ideea e aşa...dacă simt că am ceva de spus, scriu. Dacă nu, mă uit la Anatomia lui Grey. Sau mănânc pătrunjel (asta am făcut mai devreme!). Sau mă duc în oraş cu cineva. (cu tine, cel mai probabil). Sau mă joc Wii. Sau, sau, sau, sau, saaaaaaau....(azi sunt „sau” girl).

Omul poate să facă multe, infinit de multe lucruri, de la cele mai simple şi banale, la chestii sofisticate şi geniale, şi acum nu mă refer la material, concret. Poate să-ţi câştige încrederea în ani şi să o piardă în minute, să te iubească pănă la cer şi înapoi, să mintă privindu-te în ochi, să te ajute când credeai că te urăşte, să te trădeze, să te inspire, cucerească, fascineze, ierte, să te facă să zbori, să îţi gătească, să nu te uite...

Dar omul nu o să poată niciodată să fie doar al tău.

Nu suntem construiţi să aparţinem unei singure persoane. Eu sunt o femeie geloasă, dar în limita bunului simţ. Totuşi, când am avut în viaţă cea mai aprigă criză de gelozie, nu a fost din cauza iubitului. Ci din cauza ei, a celei mai bune prietene. Am prins-o cum vorbea cu o altă fată în recreaţii, când eu eram prea ocupată să îmi copiez tema la mate. M-a deranjat, dar am zis că e vina mea, că nu-i acord destulă atenţie. Însă în altă zi, când o credeam răcită, în pat, am văzut-o în oraş tot cu fata aia. Râdeau. Am simţit că mă sufoc, prietena mea cea mai bună şuşotea cu mâţa aia blondă, cu ochi de viezure!!! Trădare, trădare, de o mie de ori trădare!

Nu am vrut să-i vorbesc câteva zile, apoi însă ne-am împăcat. Mi-a jurat că eu sunt cea mai bună prietenă a ei şi că fata aia e doar aşa, o amică. Am decis să o iert şi să trec peste. Ce copilării! Asta se întâmpla acum vreo 9 ani.

Problema e că lucrurile nu se schimbă prea mult odată cu trecerea timpului. Şi la maturitate există aceleaşi apucături...vrei pentru tine, mereu pentru tine, doar pentru tine.

Şi nu-i aşa. Prietena ta cea mai bună are şi alte prietene. Prietenul tău cel mai bun iese la bere şi cu alt tip. Iubita ta e a ta pentru...cât timp? Soţul tău...mi-ar părea bine să fie doar al tău, mereu, ca în poveşti.

Doar că omul asta e hămesit de libertate şi detestă eticheta „Viorica, proprietatea lui Gicu ”,„Maricica, unica prietena a Vetei”.

Oamenii nu semnează contracte de exclusivitate. Şi când o fac, le încalcă. Dacă vrei un om fidel.......ia-ţi un câine.

A priceput cineva ce am îndrugat eu aici?

Cu drag,

d.

vineri, 11 noiembrie 2011

Bărbaţii aştia. Nişte...28#¤dskdj67¤#”&/((sedjh

Înainte să mă apuc de zugrăvit păginuca asta virtuală cu multe cuvinte dulci şi usturătoare deopotrivă, vreau să zic atât: sunt şocată. Eu am impresia că scriu aici şi mă citesc 3 prietene, 7 cunoştinţe şi vreo 5 ameţiţi. Pare-se că nu-i chiar aşa. M-am întâlnit întâmplător cu oameni la metrou pe care nu-i mai văzusem de ani şi după un „ce faci?” la repezeală îmi spun: „mişto blogul, îl citesc!”. Riliii? Şi apoi prietene de-ale mamei care îmi transmit că fetele lor citesc şi ele, şi colege de facultate ale soră-mii, şi necunoscuţi, şi, şi, şi! Wow! Vă mulţumesc. (şi n-o bag p-aia cu „sper să mă citiţi în continuare şi să nu vă dezamăgesc că e lame). Deci, mulţumesc.

Bun, să mă întorc la ale mele. (sau ai noştri? hmm). O să încerc să exprim frustrările mele şi ale altor femei, aşa cum mă pricep.

Bărbaţii. Aceste făpturi incredibile, care conduc atât de bine şi se pricep să schimbe anvelope, minunaţii care ne aşază pe umeri şuba atunci când ne e frig, romanticii care ne privesc în ochi şi ne şoptesc „te iubesc-uri” siropoase, incredibilii care ne cară geanta de plajă prea grea şi au grijă să nu ne ardem năsucul, fantasticii care ne masează seara picioarele după o zi grea şi la pieptul cărora adormim, suspinând ca nişte prunci.

Bărbaţii aştia...DOBITOCII! Băi, nea Stelică, de ce trebuie să suport că fumezi? Ai idee că, decât să mă pup cu tine, aş prefera să ling un Ambi Pur? Când iubeşti aşa mult femeia de lângă tine, de ce n-ai mă tupeu să-i ţii piept lu’ mă-ta fiinţei suave care te-a zămislit ? De ce prietene o iei la sănătoasa când vine vorba de însurătoare şi familie? Când ieşiţi cu băieţii, fiţi buni şi daţi un sms să ştim şi noi când ajungeţi înapoi. Femeile au obiceiul prost să nu doarmă până nu soseşte jumătatea, de oriunde o fi plecată. Aşadar, sms. Că doar nu cerem porumbel voiajor!

Băi, asta, cu tine vorbesc! Cum vine treaba asta mă: „Eşti perfectă, te iubesc, dar vreau sa luăm o pauză”??? Dacă ştiam că eşti autist, nici nu îţi dădeam numărul de telefon.

El către soţie: „Fă-mi un ceai, sunt obosit. Şi du-l pe asta mic în alta cameră, mă doare capul, vreau sa văd un meci, şi ah, vezi că am uitat să plătesc facturile, te duci dragă tu mâine, da?”. Ooooo, Patrocle....MARŞ, mă!

Şi, mici rugăminţi: fără şosete murdare la capul patului, fără pastă de dinţi pe chiuvetă, fără „aa, e ziua ta azi?”, fără numele fostei, fără „plăteşti tu? Nu am cash”, „Nu mai pot azi, am fost reţinut”, echipamente de fotbal puţitoare aruncate printre hainele curate, râgâit melodios după bere, fără „iar ţi-ai cumpărat haine? E cazul să încetezi!” sau „sunt confuz, nu ştiu ce simt pentru tine”.

Dragă bărbaţi, maturizarea îngeraşi! Viaţa e greu şi voi ne-o faceţi şi mai greu.

Cu drag,

d.

miercuri, 9 noiembrie 2011

Despre ele. Dragele mele.

Nu cred în prietenie.

Cred într-un om care mă acceptă aşa cum sunt, care m-a ţinut în braţe când am fost tristă şi care plânge pentru că ne-am certat. Înseamnă că-i pasă. Şi omul asta e o fată. Şi e blondă, frumoasă, şi a naibii. Şi o iubesc.

Cred într-o persoană pe care nu am suportat-o cândva. De care mi-a fost frică şi care m-a terorizat o perioadă. Şi pe care mi-a adus-o Dumnezeu sub altă formă, mulţi ani mai târziu. E o fată pe care mă bazez azi. Şi care ştie că îmi place să mănânc ciorbă cu brânză telemea, iar aseară mi-a făcut un cadou: şosete cu Hello Kitty. E dark& twisty, frumoasă, şi a naibii. Şi o iubesc.

Cred într-o femeie-copil. Pare atât de puternică, dar e fragilă. Pare matură, dar e mică. Pare scumpă şi dulce ca o prăjitură – şi chiar e. Într-o zi, când eram tristă, m-a făcut să zâmbesc cu un tricou personalizat cu Hello Kitty. Şi o iubesc.

Cred într-un om de 49 de kile, dar cu un suflet de 2 tone. E talentată, e generoasă, e dedicată şi e mamă. Şi face totul cu mânuţele alea mici: cu ele alină fruntea cu febră a copilului, mângâie părul surorii, machiază şi mă ţine pe mine de mână când mă dezechilibrez. Şi o iubesc.

Cred într-o moleculă, în jumătatea mea de H2O, în singura persoană lângă care nu fac nici cel mai mic efort să fiu altfel decât sunt. E omul meu, my person. Şi ne despart ani, şi mări, şi ţări, dar asta e frumuseţea noastră. Şi o iubesc pentru că e ea.

Şi există undeva un om pe care îl iubesc cu toată fiinţa mea şi în care cred necondiţionat.

E un copil care miroase a lapte, cu degeţele mici şi strungăreaţă, o fetiţă deşteaptă şi incredibil de frumoasă, care nu voia să stea la grădiniţă. Şi căreia nu-i dădeam cariocile mele MyBoss pentru că apăsa prea tare şi-mi băga vârful înăuntru şi trebuia apoi să-l scot cu boldul. Un copil care mă zgâria aşa tare de plângeam 2 zile, prietena mea cu care îmi faceam cazemată sub masă, persoana pe care nu voiam să o iau afară pe motiv că e „prea mică, nu ştie ea jocurile”.

E copilul care visa să se facă „domnişoară cu tocuri” şi să aibă o „fermă de căţei”. Cea căreia i-am tăiat casetele cu Andre şi îmi pare rău şi acum, i-am citit jurnalul ascuns sub covor şi iar îmi pare rău.

E copilul care s-a făcut mare şi totuşi, pentru mine, încă miroase a lapte dulce. E acum fata care îmi dă sfaturi, îmi alină serile grele şi mă asigură că o să fie bine, aliatul meu, confidenta mea, sprijinul meu, mândria mea. E sora mea.

Aşadar, nu cred în prietenie. Cred în dragoste.

Cu drag,

d.

duminică, 30 octombrie 2011

In life, it's all about choices. :)

Ai oglindă în casă? D-aia mare, să te vezi plan întreg? Sigur ai. Stai 5 minute în faţa oglinzii şi uită-te atent la tine. Eşti o sumă. Suma alegerilor tale.

Păr lung sau scurt, blond, brunet sau very sofisticat vopsit, sprâncene arcuite sau pensate subtil, tatuaj sau piercing, rocker sau manelist, cu fond de ten sau fără, cu zâmbet larg sau ochii trişti.

Lapte Zuzu roşu sau albastru? Îi dau papucii sau mai stau aşa, de frica singurătăţii? Mă trezesc azi la 8 şi mă duc la muncă sau îmi iau concediu o zi şi stau toată ziua în pat şi lenevesc? O sun să-i spun că mi-e dor de ea şi am fost un bou sau rămân mândru şi orgolios? Trec azi pe la mama să o iau în braţe şi să-i spun că o iubesc sau mai aştept până vinerea viitoare? Omletă sau ou fiert? Îl înşel în continuare sau mă potolesc? Cad în depresie sau mă duc la biserică şi mă adun? Trimit sms-ul asta sau nu? Merg să-mi susţin restanţa sau îmi tremură curu şi zic pas? Îmi dau demisia sau mai stau şi mi-e silă de munca mea? O cer de nevastă sau mi-e frică? Dau 4 milioane pe pantofii aştia şi fac foamea până la salariu sau plec mai repede din magazin? Divorţez sau nu? Tac sau vorbesc? Iert sau judec? Şi tot aşa...

Eşti ceea ce eşti în secunda asta datorită alegerilor pe care le-ai făcut în viaţă. Alegeri responsabile, mature, asumate, calculate şi drepte, alteori copilăreşti, impulsive, nebuneşti, greşite, idioate, fără cap. Dar toate sunt ale tale. Şi în momentul în care vei învăţa să le accepţi, o să te iubeşti. Şi nu o să ai regrete.

Am fost de multe ori la răscruce de drumuri, şi nu mă refer la dilema „Ce să comand: vită în sos de piper verde sau paste carbonara. Hmmm”.Nu, chestii mult mai profunde, mai intense, mai dureroase sau mai fericite. Mereu m-am sfătuit cu ai mei şi am cerut inspiraţie divină. Însă întotdeauna am ales singură. Uneori am câştigat, alteori am pierdut, uneori mi-am dat cu pumnii-n cap şi m-am întrebat cât de proastă pot să fiu. (răspunsul: mega proastă!). Dar apoi mi-am asumat ceea ce am făcut şi am zis „ok, ce am învăţat din asta? Bun, să mergem mai departe....”

Aşadar, nu-ţi fie teamă să alegi. Să trăieşti în incertitudine e nasol. Să nu ai păreri e nasol. Să nu ai atitudine şi personalitate e grav. Asumă-ţi ceea ce faci. Fii curajoasă şi spune-i „Iubitul meu, dacă continui să fii o legumă obosită şi să preferi TV-ul în locul meu, oricât te-aş iubi, te părăsesc, mami” sau dă-ţi demisia şi pune bazele afacerii pe care o visezi, chiar dacă pare utopic şi irealizabil. Sau du-te la mare iarna, sau invit-o în oraş chiar dacă pare inabordabilă, sau îmbracă-te în pijamale şi du-te la muncă aşa sau închide-ţi telefonul, comandă 10 prăjituri şi uită-te toată ziua la film. Spune-i că-l iubeşti chiar dacă nu-i al tău, desparte-te, bea lapte cu 3% grăsime, mănâncă la 2 dimineaţa!!! Alege să trăieşti, să simţi, să te cunoşti, să respiri, să vibrezi, să plângi în hohote şi să te ridici, să iubeşti înălţător şi să doară.

Alege cu cap sau alege ca un prost. Dar alege!

Cu drag,

d.

vineri, 21 octombrie 2011

Ţie ţi-e frică de singurătate?


E târziu şi sunt obosită. Dar eu sunt o ciudată: obosesc scriind şi mă relaxez făcând acelaşi lucru. Mda.

Omului îi e frică pe lume de multe lucruri...de câini, de criză, de şef, de întuneric, de boală, de furtună, de moarte, de provocări, de nou, de schimbări, de durere de măsele...dar cel mai tare omului îi e frică de singurătate.

De frică singurătăţii, facem cele mai mari porcării. Ne minţim, ne închiriem prieteni, ne stabilim într-o zonă de confort, nu riscăm, nu comentăm, nu luăm atitudine. Ba chiar iubim. (cred că iubirea e o tâmpenie leşinător de dulce şi înfiorător de amară, în acelaşi timp).

Cum adică iubim de frica singurătăţii? Iete-aşa! De câte ori am auzit replica: „Mă disperă, are nişte faze de rahat care nu îmi convin, dar nu-i dau papucii, mai bine cu el decât singură!”. Ei, nu zău!? Sau: „M-a înşelat. Am prins-o cu unu. Nu mă despart că locuim de 2 ani împreună, ea ştie rostul casei, îmi calcă seara cămaşa şi nu suport să fiu singur”. Prietene, dacă gândeşti aşa, fără supărare, o meriţi!

Nu mă dau rotundă, că nu am inventat eu apa caldă. Şi mie mi-e frică de multe. Şi de singurătate. Dar cel mai tare mi-e frică de mine şi de Dumnezeu.

Dar există o vorbă: „până nu îţi înfrunţi fricile, nu scapi de ele”. Iar în ultima vreme, am dat nas în nas cu...mine.

„Salut, sunt Diana. Adică tu. Adică eu. M-ai evitat cam multă vreme, ai fost ocupată cu alte persoane pe care le-ai considerat foarte importante. Te-au dezamăgit, nu-i aşa? Mda. De parcă nu te aşteptai! Auzi, acum te-ai pricopsit cu mine pe cap, adică cu tine, da, vezi că nu eşti nebună, doar că...e cazul să te opreşti puţin din goana asta. Ocupă-te de tine. Fă-ţi timp pentru tine. Iubeşte-te. Respectă-te. Dă-ţi voie să plângi şi învaţă-te să râzi. Bucură-te. Zâmbeşte. Iartă-te.”

After all, singurătatea nu e chiar atât de groaznică. E doar o oglindă. Eşti tu cu tine, îţi auzi respiraţia, înveţi să îţi pui bec în bucătărie, să desfaci conserva de ton, să desfunzi cada, să te duci la coafor, să faci shopping online la 3 dimineaţa.

Şi fiecare zi e o victorie. Şi e doar a ta! Cu binecuvântarea lui Dumnezeu.

Cu drag,

d.

joi, 13 octombrie 2011

Iubesc. Iubeşti. Iubeşte!

Iubesc. Doi căţei, păpuşa Barbie pe care o am de la 8 ani, pantofii, pe mama, tata şi pe Lizi, cea mai minunată sora pe care mi-o puteam dori. Iubesc dimineţile de toamnă, toate rahaturile cu Hello Kitty, călătoriile, pe Ana, ceaiul de vanilie, muzica lui Buble şi parfumurile leşinător de dulci.

Îmi iubesc bunicii care nu mai sunt.

Iubesc nişte femei, nişte fete, nişte mame şi soţii. Îmi sunt dragi. Sunt persoane pe care nu le-am suportat cândva, şi acum îmi sunt dragi. Simpatic, nu?

Şi, paradoxal, îmi iubesc fostul iubit. Pentru că e o dramă să te desparţi, dar e o mizerie să faci circ din asta. Pentru că am un EX suficient de matur, de frumos şi deştept, încât să transforme o fostă poveste de dragoste într-o actuală relaţie de prietenie.

Îl iubesc pe Dumnezeu.

Şi, de ceva timp, învăţ să mă iubesc şi pe mine. Nu e uşor, nu am manual şi nici ghid. Dar e al naibii de bine!

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Iubirea asta e o ciudăţenie, e un caleidoscop cu un milion de faţete, poţi să iubeşti într-un miliard de feluri. Iubeşti cu patimă, iubeşti sălbatic, iubeşti raţional, iubeşti monoton, nebun, fără explicaţie, inocent, murdar, ilegal, mai presus de cuvinte, mai prejos de reguli.

Gândeşti ca un geniu, iubeşti ca un prost.

Îţi priveşti iubita, o iubeşti, dar în stomac ai fluturi. Şi nu pentru ea.

Îl iubeşti şi te iubeşte. Dar e tăcere la masă. Furculiţa loveşte sinistru farfuria cumpărată de la IKEA la promoţie. Sunteţi de 9 ani împreună, dar nu te-a cerut. Şi nici n-o va face. Dar nu te desparţi. Cine îţi mai schimbă uleiul la maşină, cine desfundă cada, cine te mai ţine în braţe înainte să adormi?

O placi, o respecţi, e bună la pat. Nu o iubeşti, dar ai să o ceri de nevastă. Pare o potenţială-mamă-bună pentru potenţialul-copil-băiat pe care ţi-l doreşti. O iubeai pe tipa cu care ai fost înainte, ce femeie! Dar era prea independentă, prea de carieră. Nu ar fi stat la cratiţă, iar ţie îţi place ciorba de păstai. Da,clar, asta e cea mai bună alegere.

Ce e în neregulă cu tine? Multe te invidiază pentru ce ai, dar tu te-ai plictisit. E bine, e perfect, e al naibii de perfect. Şi e la fel. Mereu e la fel. El e la fel, hainele sunt la fel, vacanţele la fel, sexul la fel. Şi vrei scântei, ba nu, vrei artificii în viaţa ta! Să bubuie, să lumineze, să-ţi transforme existenţa, să fie special. Dar oare se merită?

Lumea spune „NU”. Tu spui „DA” din fiecare por, din fiecare celulă, cu fiecare respiraţie. Sfidezi părerile altora, îţi droghezi conştiinţa, şi îţi potoleşti setea cu el. Şi el nu-i al tău, şi tu ştii asta, dar îl laşi să te mintă. Ceea ce simţi...guvernează totul.

Ai lângă tine un bărbat care te iubea enorm cândva, dar care acum e un idiot. Şi tu eşti frumoasă, şi sexy, şi tânără, şi băieţi de liceu fluieră după tine. Iar boul tău de soţ nu te mai vede. Te-oi fi stropit din greşeală cu Invizibil Gel? Dar nu faci nimic. De ce? Pentru că nu te iubeşte el, dar nici tu nu dai o prună uscată pe tine.

Te adoră, îl adori, comunicaţi, nu vă plictisiţi, sunteţi jumătăţile perfecte. De 10 ani împreună, anul trecut nunta, urmează un bebe. Nu aveţi mulţi bani, dar aveţi mult suflet. Vă cunosc băi, pe amândoi, şi vă iubesc şi vă respect şi sunteţi super-norocoşi. Datorită unora ca voi mai cred eu în basme cu iubiri nemuritoare!

Te be continued...

Cu drag,

D.

duminică, 2 octombrie 2011

Smart shopping pentru fete deştepte



Asta e bine la blogul personal. Am chef, scriu. N-am, nu scriu. Şi în ultima vreme nu am avut.

Azi mă gândisem să postez cu totul şi cu totul altceva, o chestie profundă şi lacrimogenă, dar m-am răzgândit. Azi te învăţ cum să faci smart shopping.
De câte ori nu ţi s-a întâmplat să mergi pe stradă, să te uiţi la televizor şi să zici: „Mamă, ce mişto e îmbrăcată gagica asta, se vede că are bani!”? Probabil de multe ori. Guess what? Nu mă impresionează deloc femeile cu super-mulţi bani care îşi cumpără ţinute super-scumpe, merg în magazin, le sfătuieşte cineva, dau cu cardul şi lasă 3000 de coco fără să le înţepe inima. Eu le admir şi-mi vine să le pup pe fetele care improvizează, care arată spectaculos, impecabil, într-o ţinută melanj. Recunoşti pantofii de la Jimmy Choo, sunt fabuloşi, bluza e superbă - dar nu cunoşti modelul! Păi nu-l cunoşti, că bluza e din piaţă! (ţi s-a oprit inima, fashionisto?)
Asta înseamnă să ai stil şi bun gust. Să ai obrăznicia şi îndrăzneala estetică să asociezi nişte pantaloni Zara cu o bluză de la second hand, cu un clutch Chloe şi pantofi de 100 de ron, cumpăraţi de la un magazin no name.
Şi dacă ţi s-a făcut rău când ai citit „haine de la second hand”, na, mai scriu o dată, mai mare - SECOND HAND! Unele le zic pompos „magazine vintage”, dar tot rahatul ala e. Şi de aici se înţolesc vedete, stiliste, persoane publice, iar tu le vezi cu YSL şi te întrebi de unde au. Eh, mister elucidat. De la SH!
Aşadar, nu-i nicio ruşine să îţi cumperi haine purtate. Dacă ai un pic de noroc, o să găseşti acolo piese fantastice, unicat, scumpe, de designer, iar plăcerea aş compara-o cu un ou Kinder. Poate ai surpriza să dai peste o rochie vintage Valentino! (bine, e musai să alegi un SH de calitate, nu o gheretă unde pute a naftalină şi pipi!).
Punctul 2. Nu-ţi permiţi să faci shopping nici măcar la middle brands? Nu-i nimic. Te poţi îmbrăca superb, de la Atmosphere, River Island, TOPSHOP, George sau chiar H&M (de altfel super firme) la preţuri mici. Unde, cum?
La magazinele alea care au în vitrină „orice de la 13 ron”. Fii atentă: în proporţie de 80% găseşti acolo chinezării infecte, însăăă...printre ele, cu etichetele tăiate, o să găseşti hăinuţe de calitate. Sunt produse care au mici defecte, reparabile de altfel, ori solduri. Le vei recunoaşte imediat după calitatea materialului, după croi şi, cum am zis mai sus, etichetele ciopârţite.
Punctul 3. Vânează magazinele micuţe, ascunse pe străduţe lăturalnice, buticurile mai puţin populare. O să te surprindă plăcut!
So, hai să facem nişte smart shopping! Eu mi-am luat azi nişte pantaloni evazaţi din mătase camel, de la Atmosphere. Am dat 30 de ron pe ei.
Cu drag,
d.

miercuri, 7 septembrie 2011

Mami, de unde vin lacrimile?

Eu plâng, tu plângi, el plânge, ea plânge, noi plângem. Oamenii plâng. De ce?

Eu plâng pentru că...dar nu, nu îţi spun, pentru că asta nu e un jurnal public şi poate nu am chef ca tu să citeşti. Eu ştiu şi de ce plâng ele. Şi el. Dar nici asta nu am să-ţi spun.

Cu toţii plângem dintr-un milion de motive: dor, suferinţă, griji, stres, nervi, neînţelegere, iubire neîmpărtăşită, singurătate, durere de măsea, pierderea cuiva drag, eşec, probleme financiare, despărţire, plângem de ciudă, de invidie, de nedreptate, de oboseală, de frică, de proşti.

Ţi se pune un nod în gât, respiraţia e sacadată şi broboane cristaline încep să ţi se prelingă tăcut pe obraz. Simţi o gheară în stomac care te strânge, inima bate puternic, pulsul creşte şi...te doare. E o durere surdă, sfâşietoare, care muşcă cu poftă din tine. Ai vrea să urli, să fugi, să închizi ochii şi să dispară, dar nu poţi. Te cuibăreşti ca un sugar în faldurile moi ale pernei şi gustul sărat al lacrimilor îţi aminteşte de mare. Şi plângi. Şi ai vrea să fii mic, să fii copil, să te ţină mami în braţe şi să fie bine. Exact ca la vaccin, când doamna rea în halat alb voia să te înţepe, şi o făcea, dar mama te mângâia pe frunte şi te alina, şi durerea trecea.

Dar eşti mare acum.

Tu, care citeşti acum, da, TU, ce te miri aşa, şi tu plângi. Şi pe tine te doare. Oricât de mândru sau mândră, de puternic, de bătrân, de bogat sau bogată, de şmecher sau afurisit ai fi, tot plângi. Pentru că în faţa lacrimilor, suntem egali.

Şi plângi. E bine să plângi. Shhhh....nu am să spun nimănui.

Cu drag,

d.

joi, 1 septembrie 2011

Bărbatule, nu te supăra, care-i treaba cu dumneata?

Dacă într-o postare precedentă încercam să definesc şi să desluşesc tainele femeii (am eşuat lamentabil), acum vreau să mă dau rotundă şi să disec bărbatul. Nu cu bisturiul, cu părerea.

- De ce bărbaţii nu plâng când se uită la „Titanic”?

-De ce tooooooţi masculii au un cult pentru preţioasele comori din izmene? Şi de ce se ciupesc de „dânsa” chiar şi în mijlocul unei şedinţe sau pe peron la metrou?

- Cum de un bărbat care află secretul celui mai bun prieten reuşeşte să îl ţină pentru el şi ani întregi, pe când femeia îşi trădează cea mai bună prietenă cu prima ocazie? (îşi pune status pe Facebook când ajunge acasă)

- El are 1.90 şi 85 de kile, iar ea un metru şi-un dop şi 45 de kile udă, şi tot ea îi zice: „Lasă că are mami grijă de tine”. De ce??

- De ce bărbaţi deştepţi, cu masterate la Viena, se cuplează cu femei frumoase, dar care spun că au „tranversat” pe roşu şi s-au spălat pe mânuţe la „ghiuvetă”?

-După ce te muţi cu el, descoperi că prinţul tău râgâie, are gaze matinale şi se scobeşte în nas în timp ce se uită la Ştirile din sport. Oh why??

-De ce bărbaţii conduc mai bine ca noi, sorooooo??? E un adevăr, oricât ar fi de dureros.

-De ce le e ruşine masculilor să admită că, uneori, DOAR UNEORI, plâng ca nişte pişăcioşi de clasa a II-a, cu bale şi muci? Şi plâng din cauza unei femei. Logic.

-De ce soţul are impresia că e datoria exclusiv a mamei să aibă grijă de copil? Băi Jenică- e şi al tău prietene! Şi asta mic vine la pachet cu plâns, mofturi, pampers, colici şi alte bunătaţi. Spor la treabă!

- De ce din gura unui bărbat de 30 de ani auzi: „stai aşa, să văd dacă îmi dau ai mei voie”. Say wha?

- Cum poate un bărbat să stea lângă o femeie cârpa, care îl divinizează şi îi taie fripturica soldăţei în restaurant, dar nu poate convieţui lângă o tipă cu personalitate?

- De ce bărbaţii au gene lungi, frumoase, cu volum şi curbate, iar noi ne câcâim cu rimel şi alte artificii de beauty? (întrebarea asta mă obsedează!!!)

- Însurătoarea are efecte adverse la bărbaţi. Le cade părul şi le creşte burta.

- De ce îţi aminteşti şi acum parfumul LUI???

- De ce un bărbat drăguţ, destept, manierat şi cu bani e ori însurat ori gay?

- De ce bărbaţii sunt privilegiaţi? Nu se epilează, nu au dureri menstruale şi nu nasc

- De ce Patrick Dempsey e al naibii de sexy?

Cu drag,

d.

duminică, 21 august 2011

Egali din naştere. Ce minciună!


Cine a zis că suntem „egali din naştere” a fost un ipocrit. Guess what? Nu, nu suntem. Unul vine pe lume într-o familie cu alţi 6 plozi acasă şi e doar un accident la beţie (nu ştiu de ce îi mai dau nume, ar putea să-l strige „Alocaţie 7”), altul e un copil dorit şi aşteptat, iar tati dă de băut 3 nopţi la Hilton partenerilor de afaceri, altul are o mamă de 17 ani care-l lasă în spital şi fuge la liceu, are teză la română şi copiuţele nu sunt gata.
Egali din naştere. Yeah, right.
La 7 ani îţi doreşti bicicletă, mami ţi-ar lua, dar n-are bani. Colegul tău de clasă are Iphone 4, iar fetiţa din prima bancă are vânătăi. O bate tac-su vitreg.
E sâmbătă. Ai 9 ani. Azi e o zi fericită: mama a cumpărat o roată de caşcaval şi salam de Sibiu, ca să aline zilele, prea multe, de margarină pe pâine. Colegul tău e la Viena, ia lecţii de călărie şi limbi stăine. Fetiţa cu ochi albaştri e la spital. Tatăl ei a fost foarte supărat în ultimul timp, tot pierde la ruletă.
Pe la 13 ani câştigi premiul I la olimpiada de matematică. Ai învăţat mult, ai tăi sunt mândri şi ţi-au promis că te duc un weekend la Neptun, la anu’. Să aibă timp să pună deoparte din nişte salarii mizerabile. Băiatul acela a fost prins fumând în curtea şcolii. N-a păţit nimic, directoarea merge la salonul mamei lui. Ba chiar se va duce în vacanţă la Londra cu guvernanta. Părinţii sunt prinşi cu afacerile. Micuţa cu ochi albaştri găteşte ciorbă de peşte. E târziu, nu şi-a terminat temele, dar trebuie să o ajute pe mama, altfel vine tata şi se înfurie dacă nu e gata mâncarea.
Ai 19 ani şi planuri măreţe. Visezi la o carieră strălucită şi o descoperire notabilă în domeniul matematicii aplicate. Stai la cămin în Bucureşti. Nu prea sunt condiţii, bursa îţi ajunge cât să nu mori de foame. Noroc cu zacusca şi gemul de prune de la mama. Fostul tău coleg de şcoală studiază în Elveţia. Teoretic, e la o Universitate de finanţe, practic, studiază viaţa de noapte în club, anatomia femeilor petrecăreţe şi structura unui joint de calitate. Ana are şi ea 19 ani. I-ar fi plăcut să fie asistentă medicală, să înveţe, dar a fost nevoită să plece la muncă în Italia, să facă bani. E chelneriţă la un bar, iar din când în când, noaptea, îşi şterge lacrima din colţul ochiului şi răspunde: „40 de euro”.
Ai 44 de ani şi stai în două camere în Rahova. Ai doi copii, o tonă de diplome şi distincţii şi rată la bancă cât pentru trei vieţi. Luna asta nu plăteşti întreţinerea, îi trebuie băieţelului adidaşi noi. Fostul tău coleg de clasă este milionar în euro şi apare la televizor. Şi-a cumpărat ultimul model de Mercedes, are o soţie şi trei amante, afaceri cu imobiliare şi vreo patru dosare pe rol pentru evaziune fiscală. E nevinovat, dar are mulţi duşmani.
O româncă de 44 de ani a fost găsită moartă într-un imobil din Italia. Se pare că femeia a fost victima agresiunii concubinului său, tot român”. Ana? Închizi televizorul.
Şi mai are cineva tupeu să vorbească de egalitate??? E doar o vrăjeală proastă.
Cu drag,
d.
Poza de aici

luni, 8 august 2011

Ai hainele astea în dulap? Aruncă-le!


Scriu şi vorbesc despre modă 10 ore pe zi. Uneori şi în weekend. Cu toate că ador şi tânjesc după rochiile Elie Saab, Marchesa şi Giambattista Valli, sunt înnebunită după pantofii Brian Atwood, iar pentru bijuteriile Lorraine Schwartz aş spăla vase două săptămâni continuu (i hate doing dishes!) am o pasiune infantilă şi inexplicabilă pentru Hello Kitty şi pentru hainele imprimate cu cel mai drăgălaş chip de pisicuţă.
În plus, îmi plac ţinutele comode, iar în pijamale mă simt super bine! Totuşi, nu pot să mă lepăd de adorabilii mei pumps nude, de clutch-ul vintage YSL, de salopetele cu print tropical ori de rochiţele mele dragi cu broderie şi dantelă. Aşadar, la mine în şifonier hainele chic stau lângă tricouri şi topuri pe care scrie „8-10 ani”. Mda.
Şi dacă-ţi spuneam că sunt o promotoare a stilului personal şi original, oricum ar fi ală, (fie că-ţi place să te îmbraci ca o fashionistă din Manhattan, fie că treningul e viaţa ta) am câteva articole vestimentare pe care le detest şi despre care consider că-s o jignire adusă modei, chestii pe care dacă le ai, te sfătuiesc să le arunci. Serios.
Dresuri şi ciorapi cu lycra
Când aveam vreo 7 ani, mama mă trimitea la magazin la Rotex să-i cumpăr dresuri numărul 3, culoarea piciorului, musai cu lycra. Pe vremea aia, orice femeie purta, iar când se întâmpla un mic accident şi se ducea firul, se rezolva uşor cu puţin lac de unghii. Au trecut 17 ani de atunci, însă unele urmaşe ale Evei încă se mai încăpăţânează să poarte cele mai hidoase creaţii ale modei, din punctul meu de vedere. „Ciorapii care te mănâncă”, aşa le ziceam eu.
Textura materialului e enervantă, te face să te scarpini, îţi pică turul în vine, iar despre ciorapi nu mai zic. Am cunoscut fete cochete, super aranjate, care s-au descălţat de balerinii Zara, iar apoi....nu îmi mai amintesc. Ştiu doar că m-a lovit o aromă acră şi puturoasă, demnă de un zidar la 45 de ani care a muncit toată ziua pe şantier, încălţat cu nişte galoşi de plastic. Horror!
Cizme croşetate
De vreo 3 ani încoace, pe rafturile magazinelor de cartier, tronează mândre şi colorate nişte încălţări ce-mi amintesc de mileurile lu’ mamaie de pe televizor. Cizmele croşetate. Sunt urâte, de 20 de ori urâte, plus că au un aspect ieftin şi desuet. Dacă ai, aruncă-le! Dacă n-ai, felicitări.
Tricouri fake
Decât să umbli cu un tricou pe care scrie Dolce&Gabbana, Prada sau Armani, decorat cu floricele, sclipici, paiete, mărgeluţe şi fir auriu, mai bine decupezi o pungă eco de la Carrefour şi o porţi pe post de bluză. Serios. Fugi de fake-urile ordinare ca...mine de matematică! Nu fac cinste nimănui, sunt de prost gust şi de proastă calitate.
Bretele de sutien din plastic
Cine ţi-a zis că sunt invizibile, te-a minţit rău. Bretelele din plastic sunt mai rau ca sutienul negru purtat sub un maiou alb. Strălucesc în lumină şi arată de zici că ţi-ai pus scotch pe piele şi te pregăteşti să fii livrată drept colet la Poştă. NOT!
Pantaloni prea mulaţi
Am fost cândva la o adunare d-aia câmpenească de-i zice pompos „Zilele oraşului”. Mă plimbam pe aleile parfumate cu norişori de mititei şi hamsii şi am zărit-o: voluptoasă ca muzele lui Peter Paul Rubens, îmbrăcată într-un trening roşu ca focul inimii, cu 2 kile de aur la gât şi tenişi „naik”. Nimic şocant până mi-am mutat privirea în zona bazinului. Izmenele îi intrau în toate cele, dezvăluind o privelişte grotească, o gogoaşă înfuriată răsfrântă şi despicată. Americanii numesc fenomenul „camel toe”, eu îi zic nesimţire maximă.
Cu drag,
d.
Sursa foto: http://thedirty.com

vineri, 29 iulie 2011

Haine uniformă, ticuri verbale şi cum să fii o plagiatoare de succes

După un concediu de 2 saptămâni, am o groază de lucruri în minte şi o mulţime de chestii de zis. Azi însă o să îmi vărs frustrările personale şi o să scriu despre plagiat, copiat, xeroxat, în toate variantele pe care le-am întâlnit până acum.

Noi, fetele, avem de mici chestia asta cu hainele la fel. „Nu îmi iau bluza asta că are şi Viorica identică, bleah!” sau „Nu mai port deloc cerceii aştia că şi-a cumpărat şi mimoza de Popeasca!”. Până la un punct, am gândit la fel. Mă feream de uniforme şi lăsam să zacă în şifonier haine care îmi plăceau la nebunie, dar pe care le mai văzusem şi la alte fete.

Până am priceput că „omul face haina”. Asta e varianta mea. Într-o încăpere pot fi 20 de femei cu aceeaşi rochie (te uiţi la ele şi te întrebi de ce unele ies in evidenţă şi sunt mult mai mişto decât altele?!?). Contează accesorizarea şi atitudinea. Dacă eşti o gagică şmecheră, poţi să porţi şi un sac de rafie şi să arăţi super bine. Dacă eşti o amatoare, până şi cea mai stilată rochie Chanel o să arate ca o haină din Obor pe tine. Omul dă valoare pieselor vestimentare, iar chestia asta cu „nu-ţi lua ca mine că mă supăr” e total aberantă. Ba îmi iau bre, şi hai la concurs! Să vedem cine se remarcă! Cam aşa văd eu soluţionată problema hainelor identice...

Şi cum omul are darul asta prost de a copia mai ceva ca o maimuţă, să vorbim despre stereotipuri, clişee verbale şi cuvinte cool. Mulţumesc lui Dumnezeu, maladia „gen” nu m-a atins niciodată. Folosirea exagerată a acestui amărât cuvinţel s-a răspândit mai repede ca buba neagră, iar de la florăreasa din Dristor până la gagicile de pe Dorobanţi şi şoferii de taxi, cu toţii au suferit de această boală, în cea mai severă formă a ei. „Gen ce floare vrei domniţă? Gen trandafir, crin, lalea? Costă gen 10 ron firu’, gen.” Say whaaaaat?

Fată, am fost aseară în club, gen. Fotbalistul ala era super prost, gen. Gen, avea 200 de ron la el, mi-a cumpărat doar apă, fată. Păi la fizicul meu doar asta merit, gen? Gen ce naibaaaa, gen!”Mda. Iar exemplele pot continua.

(Din surse sigure, maladia nu a dispărut complet)

Dacă hainele the same mi se par o provocare, iar ticurile verbale gen „gen” – penibile (hahaha), când vine vorba de plagiat şi furt intelectual mă apucă nervii. Rău.

La fel cum medicii depun jurământul lui Hipocrate şi promit să îl respecte, porunca number 1 în jurnalism e să nu plagiezi. Dar cum legile sunt făcute ca să fie încălcate, am nişte simpatice care se inspiră flagrant din munca mea, fără pic de jenă sau bun simţ.

Eu stau nopţile cu ochii în tavan în căutare de subiecte originale, visez noaptea diverse concepte şi a doua zi le pun pe hârtie, mă ducumentez şi mă zbat să îmi fac relaţii în media, totul pentru materiale bune, de care să fiu mândră şi care să mă reprezinte.

Şi apoi vine o odihnită, deschide laptopul şi zice: „iete ce a mai făcut Sorescu, mişto ideea, ia să fac şi eu la fel.” Băi cucoană, am înţeles o dată, de două ori, de trei. Dar când faci asta iar şi iar, încep să mă supăr.

Şi pentru că sunt un om bun, m-am gândit să îţi uşurez munca. Decât să te oboseşti să furi , nu mai bine te anunţ eu ce am de gând să fac în viitorul apropiat? Iată: ce efect are rahatul de elefant asupra tenului (te rog să testezi, îţi cedez acest subiect), cum se măsoară nesimţirea la români (poţi să te oferi drept model) şi cum se pedepseşte furtul intelectual. Hai succes, stafilococ mic!

Cu drag,

d.

Sursa foto: http://www.globalnerdy.com

miercuri, 13 iulie 2011

Oamenii-căpcăuni şi răutăţile lor gratuite

În cei 24 de ani ai mei am întâlnit oameni leneşi, invidioşi, cu suflet mare, bârfitori, ambiţioşi, sinceri, mincinoşi, parveniţi, credincioşi, luminoşi, idioţi şi geniali. Şi am mai dat de o specie, cea mai rea. Eu le-am zis oamenii-căpcăuni (şi am fost finuţă!).

Nu ştiu cum se face că în specia asta sunt numai femele. Sau cel puţin aşa am nimerit eu. Vorbesc despre persoanele alea care emană răutate şi frustare, care te împietresc cu privirea ucigătoare, mijită printre gene, şi cuvintele otrăvite pe care le aruncă.

Am avut o căpcăună profesoară de liceu, una profă de facultate, o colegă de şcoală şi o şefă. Mai tată. Nişte vipere cu faţă de om, nişte fiinţe care se hrăneau cu frica pe care tu o simţeai, creaturi a căror satisfacţie era să te doboare, să te umilească, să te înjosească şi să-ţi smulgă nişte lacrimi. Acumulau experienţă la CV-ul de căpcăune-şefe.

Fiecare înfruntare cu oricare dintre cele 4 căpcăune degenera într-o repriză de plâns în baie, o văicăreală de 5 ore la mama şi vreo 3 pomelnice la biserică (de bine, dă Doamne!). Azi aşa, mâine la fel, poimâine identic, trecea săptămâna, apoi luna...dar hooooo, cât era să mai rezist şi eu. Fizic, mai puteam, dar psihic eram dărâmată de fiecare dată. Şi nu ştiu cum, prin ce minuni, Dumnezeu mă scăpa de femelele-pacoste: ba o retrogradare, o demisie micuţă, ori finele anului şcolar.

Însă niciodată nu am avut curaj să iau atitudine. Pentru vremurile pe care le trăim, tata m-a educat prost. Să întorc şi celălalt obraz, să spun „îmi cer iertare” chiar dacă n-am greşit, să mă ghidez după premiza „capul plecat, sabia nu-l taie”, să cred în judecata divină.

Şi, ca să fiu sinceră, Dumnezeu nu m-a dezamăgit. Dar mă întreb: oare nu trebuia să mă înfoi în pene, să mă răţoiesc la căpcăune şi să le ating puţin cu nişte vorbe piperate, aşa, să le ajungă la sufleţel? Le-aş fi alintat cu apelative adorabile, de altfel conforme cu realitatea: slăbănoago, inculto, frustrato, afurisito, cap-de-shrek sau matahalo.

Şi dacă acum 10 secunde mă întrebam, acum îmi şi răspund: nu, nu trebuia. Pentru că oamenii-căpcăuni s-au născut normali, dar au ajuns răi din cauza unor traume. Şi suferă. Şi pentru că ei suferă, vor să-i facă şi pe alţii să se simtă mizerabil. E ca în episodul ala de la RObotzi. (Mo:"Mie nu mi-i ciudă că-s eu supărat, mie mi-i ciudă că-s alţii fericiţi" hahahahhaah)

God bless the ogres!

Cu drag,

d.

PS. Tu ai întâlnit vreodată un exemplar de căpcăun cu faţă de om?

duminică, 26 iunie 2011

În club e frumos, dar nu prea.

Ştiu, ştiu, a trecut un secol de când n-am mai scris ceva. Am avut foarte multă treabă, am fost prinsă cu dizertaţia, cu proiecte speciale pe la job, am fost obosită şi, recunosc, mi-a fost lene. Dar d-aia mi-am făcut blog. Dacă am chef scriu, dacă nu - Nu!

Acum vreo 2-3 săptămâni am fost invitată la un club de fiţă din capitală.

Înainte de toate, află că, în toţi 24 de ani câţi am, am fost in club de maxim 10 ori. De ce? Nu-mi place. Chestie de gust.

Bun. M-am pregătit temeinic pentru această ocazie mega-specială: un make up beton a la Sînziana Iaru, coafură a la Diamond Lady şi ţinuta a la Diana, adică nişte jeanşi scurţi, sacou şi platforme. Lejereanu.

Am ajuns la senzaţia de club pe la 23:30. Inutil să spun că deja îmi picau ochii în gură de somn. La intrare, vreo 5 matahale asigurau paza.

M-am văzut cu prietena asta a mea, ea avea treabă, se tot foia de colo colo, aşa că m-am aşezat la bar şi am început să studiez fenomenul: pe covorul roşu, doamne, dive, domnişoare, domniţe, fufe, tufe, piţi, solarizate, oxigenate, bogătaşe şi fripturiste, toate păşeau ca nişte gazele spre templul distracţiei maxime, în căutare de gazeloi în călduri, cu carduri grase la purtător.

Şi acum, ceva ciudat: după ce pozau mai ceva ca alea la Oscar pe covorul roşu, intrau în club. Eu mă aşteptam să se aşeze la mese ceva, dar niet, rămâneau în picioare, spânzurate de câte-un pai înmuiat bine în votcă cu suc de mere. Pe canapelele pufoase, printre perne moi umplute probabil cu puf de pinguin roial cu moţul mov, tronau tinerei la vreo 50 de ani, îmbrăcaţi în alb, ce pufăiau din trabucuri ce costă cât chiria mea pe o lună.

Eh, şi atunci începea ritualul. Adolescenţii grizonaţi mijeau ochii la ofertă, gagicile îşi etalau ce aveau mai bun: o tâţă calitate superioară modelată cu silicon de top, buzişoare cu hialuronic sau, după buget, doar cu gloss pentru volum, craci bine prăjiţi la solar şi funduleţ lucrat din greu în parc la Brâncoveanu. Alergatul e moca.

Şi după juma de oră de dans (adică o zbânţuială autistă pe nişte ritmuri ce se repetau obsesiv), bunicuţii aaaaa domnii dădeau verdictul. Blonda în verde merge la italianul din colţ, bruneta rămâne la masa 2, roşcata e disputată de doi masculi. Care dă mai mult??? S-a strigat „Bingo”, a câştigat domnul cu cămaşa Burberry.

Fantastic. Şi asta s-a combinat cu bubuiala muzica îngrozitor de tare (ca să mă înţeleg cu oamenii de lângă mine efectiv urlam, iar asta a condus la o comunicare rudimentară, bazată mai mult pe onomatopee), înghesuială mai ceva ca la metrou la ora de vârf şi o distracţie definită prin băutură. Multă băutură. NOT!

La ora 2:30 eram acasă. Hainele îmi puţeau a tutun, eram obosită şi consternată. Zi-mi „pensionaro!” şi n-am să mă supăr. Prefer ca sâmbăta seara să mă duc la un restaurant bun, apoi să văd un film, după care un somn dulce, că duminică mă trezesc la cât vreau!

Dacă-ţi place să mergi în club, tot respectul. Mie nu. Hai noapte bună!

Cu drag,

d.