All black. Purtarea excesivă daunează grav bunului gust.

Little Black Dress. Coco Chanel. Jean Patou. Eleganţă absolută. Versatilitate. Feminitate. Black is the new black. Tendinţe sezon rece 2013-2014. Ştiu prea bine. Dar nici chiar aşa! Enough is enough!

La zile de naştere, la petreceri mondene, în club, la birou, pe covorul roşu, în vacanţe şi la Cora, femeile se îmbracă în negru. Rochii negre şi rochiţe, cămăşute şi pantaloni, sacouri, blazere şi bluziţe, pantofi, genţi şi ciorapi, paltoane, geci, cizme şi chiloţi. Toate negre. Mereu. Zici că le-a spălat Bacovia creierii, nu alta!

Am fost invitată de curând la o aniversare, într-un local de fiţe. Sâmbătă seara fiind, m-am îmbrăcat ca o floare, cu o rochie galben aprins de ţi se strepezeau dinţii când te uitai la mine. Când am ajuns acolo, am crezut c-am greşit adresa şi-am nimerit la un parastas. Toţi invitaţii, şi când zic toţi înseamnă toţi, sărbătoreau fericitul eveniment în straie demne de priveghiul lu’ baba Safta. Ce mai conta că rochia tipei de la masa din colţ era Lanvin, iar bărbac-su avea sacou Ted Lapidus. Negrul ala absolut emana un aer aproape morbid. Hai „La mulţi ani”, băi Gică, sărbătoritul serii, că-mi vine să plâng numai aşa, din solidaritate cu decorul, nicidecum să chiui de bucurie. Suflăm în tort sau în colivă?

La evenimentele mondene, aceeaşi poveste scrisă parcă de familia Addams. Multe fashioniste se îmbracă exclusiv în negru, într-un puseu de avangardism si puternic simţ artistic. Dacă mă întrebi pe mine, zici că-s Virginele Sinucigaşe, nicidecum Coco Şanele.

Şi tot acum poate ar trebui să lămuresc că dress code-ul Black Tie nu înseamnă nici pe departe să te înţoleşti obligatoriu ca un cioclu mic şi drăgălaş. Este un stil formal, unde trebuie să porţi o rochie elegantă, lungă, cu un croi simplu, dar dintr-un material preţios, fără imprimeu. Rochia asta poate să fie şi verde smarald, şi mov roial. Nu neapărat neagră. Ca idee.

Să nu mă înţelegeţi greşit. Pentru că iar mă trezesc că se supără careva. Iubesc LBD şi ţinutele sofisticate all black, cu atingerea fină a accesoriilor aurii, dar purtate din când în când. Nu pot să nu constat o tristeţe cromatică acută, deranjantă şi superfluă în alegerile vestimentare din ziua de azi.

Toate femeile îşi doresc să fie speciale şi să aibă un stil vestimentar recognoscibil, şi în loc să se joace cu nuanţele şi imprimeurile se îneacă în negrul asta păcătos, reuşind astfel să îngroaşe rândurile uniformelor plictisitoare.  Negrul nu vă face mai slabe aşa cum credeţi, şi nici mai stilate. Mai puţine chiftele îndesate pe sub nas şi un pic mai mult caracter şi veţi vedea că o să fiţi stylish şi într-un outfit roz zmeurică!

Hai să ne colorăm şi noi un pic garderoba şi să dăm dovadă astfel de curaj estetic şi bun gust. Şi poate aşa o să ne colorăm şi viaţa.

Cu drag,

d

Peste ani. Unele lucruri e mai bine să rămână nerostite.

Dacă ţi-aş fi spus, ai fi putut să trăieşti ştiind? Dacă ţi-aş fi spus, aş fi putut să trăiesc cu asta? Unele lucruri e mai bine să rămână nerostite.

Mi-e dor de tine în fiecare zi. Mi-e dor de mâinile tale mici şi de felul în care îmi ţineai faţa în palme, uitându-te adânc în ochii mei, ca mai apoi să mă muşti de nas şi să îmi spui, pe un ton alintat: „Răule ce eşti!”.  Mi-e dor de tine dimineaţa, atunci când, îmbrăcată în cămaşa mea, îmi pregăteai micul dejun. Îmi plăcea să îţi urmăresc mişcările somnoroase, să văd cum te enervezi când cafeaua dădea în foc. Erai frumoasă când te enervai. Mi-e dor de parfumul tău pe etajera din baie, de periuţa de dinţi roz, de felul în care îmi invadai spaţiul atât de brutal, dar minunat. Mi-e dor să fii a mea, nopţi la rând. Erai autostrada mea spre fericire. Mă înnebuneai cu pielea ta fierbinte, cu sânii fragezi şi coapsele perfecte, un trup de zeiţă cu suflet de copil. Mi-e dor să te văd plângând şi să-mi spui că nu mă mai vrei şi te fac să suferi, iar eu să te strâng în braţe şi să-ţi gust buzele sărate şi moi. Mi-e dor de micile tale crize de gelozie şi de felul în care nu recunoşteai niciodată că femeile din jurul meu te îngrozesc. Mi-e dor să mă iubească o femeie aşa cum mă iubeai tu. Oh, cât mă iubeai.

Era marţi. Îmi amintesc perfect, chiar dacă au trecut trei ani de atunci. Ai urcat în maşină şi mi-ai spus să conduc. Te-am luat de mână, te-am strâns, şi atunci mi-ai dat seama că plângeai. Îmi auzeam sângele cum alerga prin vene, inima o luase razna şi timpul încremenise. Simţeam. Ştiam.

„Spune-mi să rămân”, mi-ai şoptit fără să mă priveşti.

Inima urla în mine, dar nu am putut să rostesc nici măcar un cuvânt. Am oprit maşina pentru că drumul se destrămase în faţa mea, orizontul se topise, lumea se prăbuşea odată cu mine.

„Uită-te în ochii mei, uită-te am zis! Spune-mi să rămân!” ai ţipat şi mi-ai luat faţa în mâinile tale mici, pe care le-am sărutat de atâtea ori. Doamne, cât de frumoasă erai!

Nu am spus nimic. Te-am contemplat ca pe o icoană, ca pe o minune, ca pe cel mai frumos lucru care mi se întâmplase în viaţă. Şi te-am lăsat să pleci. A fost cel mai pur gest de iubire pe care l-am făcut vreodată.

Pentru că te-am iubit ca un nebun, Maria. Dar n-ai să ştii niciodată.

Cu drag,

d

Când ştii că-l iubeşti? Când ştii c-o iubeşti?

Ştii că-l iubeşti când îi cunoşti parfumul pielii, moleculă cu moleculă. Când adori să îţi lipeşti nările de gâtul lui, atunci când adoarme. Respiraţia e sacadată, perfectă, şi genele lungi. Miroase a lapte dulceag, tutun fin şi-a ploaie. Şoaptele sunt strivite între perne, mâna lui leneşă se odihneşte pe coapsa ta. Timpul curge lent, cremos. Se sincronizează cu pulsul lui. Şi tu adulmeci aerul cald al dragostei ce învăluie camera ca un abur. Atunci ştii că-l iubeşti.

Ştii c-o iubeşti atunci când iese din duş, goală. Are pielea moale şi umedă, sărutată de soare. Şi de tine. De atâtea ori. Îi cunoşti constelaţiile de aluniţe, semnul din naştere de pe braţ şi sânii perfecţi, rotunzi şi fragezi. O să îi se facă rece curând şi-o să îşi pună şosetele cu buline roz, alea pufoase. Şi tricoul tău. Eşti gelos. Da, eşti gelos pe bucata de bumbac ce îi atinge corpul. Atunci ştii c-o iubeşti.

Ştiţi că vă iubiţi atunci când vă ţineţi de mână şi înţelegeţi tot. Când imperfecţiunile celuilalt devin minuni. Când vă hrăniţi unul cu altul, când vă sunteţi suficienţi şi lumea din jur se dizolvă. Când dorul se măsoară în clipe, nu în zile.

Ştiţi că vă iubiţi când noţiunea de-a rămâne toată viaţa împreună vă sperie pentru că...e prea puţin.

Cu drag,

d

Şi ţie ţi-e frică? Să nu-ţi mai fie!

Am încercat să stau departe de subiectele virale din ultima vreme. Sunt tragice, odioase, abominabile, dureroase. Blogul asta nu-i pentru aşa ceva, nu vreau. Aici e lounge-ul unde aerul are gust de vanilie, unde venim să ne descreţim frunţile şi creierii, să râdem şi să ne emoţionăm frumos.

Dar acum vreau şi trebuie să spun câteva cuvinte. Este înfiorător să-ţi fie frică să mergi pe stradă. Să stai cu spaima-n sân că poate-un maidanez sau, mai rău, un psihopat o să-ţi urmărească paşii şi o să-ţi facă rău. În plină stradă. În miezul zilei. Într-o zonă bună. În 2013.

În ce lume trăim, Doamne? Când ne-am transformat cu toţii în nişte bestii însetate de cruzime? Când parcurile au devenit teren de curmat vieţi de copil şi suflete de femeie? Când ne-am pierdut umanitatea şi am ajuns să trecem indiferenţi pe lângă suferinţele altora? Când am uitat că mâinile ni Le-ai dat nu doar ca să cerem cu ele, ci şi ca să oferim ajutor? Când a început joaca macabră de-a vânătorul şi vânatul? Când ne-am vândut sufletele şi am ajuns aceste creaturi demne de dispreţ?

E normal să-ţi fie teamă că vine frigul la munte şi tu ai plecat fără haine groase în valiză. E normal să te temi că vei pierde avionul, că rămâi fără bilete la Hurts, că nu ia Steaua campionatul sau că ţi s-a terminat fondul de ten şi mâine ai super meeting. Şi diversiuni pe aceeaşi temă. Dar atât. Atât.

Nu există soluţii prea multe pentru situaţiile groaznice de mai sus. Pe politicieni, autorităţi, poliţie, cursurile de karate din copilărie sau spray-ul cu piper nu ne putem baza. Există doar speranţa ca oamenii să redevină oameni. Să îşi aducă aminte cum e să îţi pese. Cum e să fii erou. Cum e să îţi ajuţi semenii la nevoie, cum e să îţi aduni câinii de pe drumuri şi să le oferi condiţii decente de trai.

Şi ne putem baza oricând pe Dumnezeu, iar armă să ne fie rugăciunea. Puteţi să-mi spuneţi babă coclită, nu mă supăr, însă dacă vă ascultaţi inima o să vă daţi seama că este tot ce putem face.

Să ne lumineze Dumnezeu sufletele, să ne păzească de rele şi să ne ajute să ne reamintim să fim oameni.

Cu drag,

d

Despărţirile dor. Iubeşte-mă la nesfârşit!

Nu te învaţă nimeni cum să treci peste o despărţire. Nu există un manual. Nu există cuvinte care să panseze rănile, culori care să umple abisul din inimă, gânduri care să limpezească haosul din minte. Atunci când te desparţi de fiinţa iubită, durerea e atât de vie încât o poţi atinge. Are forma amintirilor tale. Şi miroase a gheaţă, şi-a păsări negre. Iar timpul stă pe loc. Fiinţa ta pluteşte inertă şi-ţi auzi sângele cum clocoteşte şi strigă numele ei. Sau al lui. Şi-ai vrea să-ţi dizolvi sufletul, şi carnea, şi întreaga făptură. Poate aşa vei reuşi să nu mai simţi.

Fiecare despărţire e un dans macabru al iubirii.

Atunci când pierzi omul iubit, o părticică din tine pleacă cu el. Pentru totdeauna. Şi e o mare tâmpenie să credem că locul acelei persoane va fi, vreodată, umplut de altcineva. Pentru că nu-i aşa. Fiecare poveste de dragoste pe care o trăim, atunci când se sfârşeşte, lasă un semn etern, unic, infailibil.  Un „X” scrijelit în scoarţa fiinţei, scris de voi amândoi, ţinându-vă pentru ultima oară de mână.

Şi după ce pleacă, eşti obligat să uiţi. Iei amintirile, şi visele, şi nopţile de dragoste şi le arunci într-o cămară din suflet, ca pe nişte daruri preţioase, dar vechi, de care trebuie să scapi. Le săruţi încă o dată, le aşezi cu grijă pe rafturi, te îndepărtezi şi le priveşti. Îţi iei adio. Închizi uşa şi pui lacăt din lacrimi.

Iar apoi o iei de la capăt. Începi uşor, cu primul pas. Înveţi să respiri fără ea. Înveţi să respiri fără el.

Şi aştepţi să vină primăvara în viaţa ta. Şi speri să dureze la nesfârşit.

Cu drag,

d

Acest text scris de Diana Sorescu este protejat prin Copyright. Reproducerea integrală sau parţială, fără citarea sursei şi link către blog, reprezintă o încălcare a legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii intelectuale şi se pedepseşte penal sau civil în conformitate cu legile în vigoare.

Toamnă cu aromă de vanilie

Sunt multe lucruri pe care aş vrea să le spun, să le scriu. De la 7 luni am început să vorbesc, iar de atunci nu-mi mai tace gura. Mama ştie mai bine! Ce e blogul meu, de fapt? E un poveste cu public, o înşiruire de gânduri, păreri, senzaţii, trăiri, sentimente, imaginaţie şi mici prostii. Care contează pentru mine. Şi pentru tine, dacă citeşti acum. E un spaţiu atemporal, o lume intimă, la care te întorci doar pentru că vrei.

Aici nu-i loc de bârfă. Nu-i loc de răutăţi, de invidii şi nervi. Aici nu fac publicitate pentru că trebuie, nu iau bani să scriu despre un produs că-i bun. Blogul meu e despre viaţă, cu sinceritate. E riscant, dar mi-am asumat.

Nu scriu pentru femei. Nici pentru bărbaţi. Scriu pentru suflete.

Nu-mi place culoarea roz în mod deosebit. Însă am ales-o deseori, în layout sau postările de pe Facebook, pentru că vreau să îndulcesc realitatea în care trăim. E şi aşa atât de sumbră.

Vacanţa mi-a priit, ca oricui. Am stat departe de lume şi mi-am permis aroganţa s-o privesc de la depărtare. Am realizat că viaţa e aşa cum vrei tu s-o vezi, e alegerea ta ce culoare au dimineţile. Mi-au năvălit multe idei în minte şi am să scriu despre ele.

Mă gândesc serios la o nouă imagine pentru blog. Mi-am propus să scriu mai des. Am să vă povestesc multe lucruri, o să vă prezint produse cosmetice, haine, accesorii – cu bune şi rele - şi oamenii din spatele acestora. Şi vreau să aveţi încredere că lucrurile pe care vi le recomand sunt autentice, de calitate. Am în plan să încep o carte, dar până atunci am să vă continui aici povestea Mariei. Şi am să desenez în cuvinte şi altele. Plus multe surprize şi concursuri.

Mă bucur să vă regăsesc la început de toamnă.

Vă trimit îmbrăţişări calde, cu parfum de vanilie.

Cu drag,

d

Ne schimbăm. De la an la an, de la clipă la clipă.

Ne schimbăm culoarea părului, stilul vestimentar, locul de muncă. Schimbăm strada pe care locuim, forma sprâncenelor, gusturile culinare, maşina, schimbăm cardurile, destinaţiile de vacanţă. Şi ne schimbăm iubirile.

Noi, oamenii, suntem în continuă mişcare, schimbare, tranziţie. Suntem vii, la fel ca anotimpurile.

Acum doi ani adorai piureul, astăzi l-ai dat pe cartofi prăjiţi. Hainele imprimate şi nuanţele tari din garderoba ta au fost înlocuite de ţesături monocrome, minimaliste. Îngheţata de fructe de pădure a ajuns pe locul doi, cea cu nuci macadamia, un nou sortiment, este în topul preferinţelor tale. Ieşirile în faţa blocului cu amicii şi-au pierdut farmecul, acum te simţi mai bine când dai o tură cu motorul, de unul singur. Nu-ţi mai place bretonul şi nici părul brunet, eşti şaten auriu de 3 ani. Azi eşti mămică de fetiţă şi-o adori, iar în urmă cu ceva timp, când cluburile erau pasiunea ta, spuneai că meseria de mamă nu-i de tine. Ţi-ai jurat că nu calci în Vama Veche pentru că nu-i stilul tău, acum stai pe nisip, cu tălpile goale, iar capul ţi-l sprijini pe umărul ei.

Ne schimbăm. Ne transformăm. Ne metamorfozăm. Orice eveniment, fericit sau dureros, îşi lasă amprenta iremediabil asupra fiinţei noastre. Suntem un aluat frământat de mâinile vieţii.

Erai alta acum trei ani. Stăteai lângă un bărbat pe care astăzi îl renegi. „Ce Doamne iartă-mă a fost în capul meu să am o relaţie cu el? Oare ce vedeam la el? Nici ochii lui nu-mi plac, nici felul cum vorbea, nici măcar numele de familie...”. Poate că alegerile din trecut nu trebuie judecate din perspectiva zilei de azi. Anii au trecut, păsări au zburat, lacrimi s-au scurs, nimic nu mai e cum era. Erai alta.

Când a plecat, ai crezut că lumea s-a stins. Era beznă în sufletul tău, iar durerea era zgomotoasă, urla ca un animal prins în lanţuri. Ai fi putut să plângi, şi-ai fi vrut. Doar că mândria de bărbat nu ţi-a permis să faci asta. Atunci ai realizat că e definitiv. Că a plecat şi asta-i tot. Că a luat cu ea şi o bucată din tine când a închis uşa. Şi ţi-ai dat seama că ai greşit, şi că totul are un preţ. Astăzi, după 4 ani, ai învăţat regulile fericirii. Şi ale fidelităţii. Te-ai schimbat. De fapt...ea te-a schimbat.

Unele schimbări se produc natural, fără efort şi fără să ne dăm seama, altele sunt pariuri personale, iar unele, cele mai grele, sunt renunţări pe care nu le cerem, dar suntem nevoiţi să le facem.

Nimeni nu spune că schimbările sunt uşoare. Dar, ca să strălucească, orice diamant trebuie şlefuit. Schimbarea e de fapt evoluţie.

Cu drag,

D

Acest text scris de Diana Sorescu este protejat prin Copyright. Reproducerea integrală sau parţială, fără citarea sursei şi link către blog, reprezintă o încălcare a legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii intelectuale şi se pedepseşte penal sau civil în conformitate cu legile în vigoare.

Când bărbatul vrea să redevină mic.

Noi, femeile, adorăm să ne răsfăţăm în braţele bărbaţilor noştri. Să ne cuibărim la pieptul lor, să ne pisicim că ne doare un degeţel şi-apoi să-l întindem alintate „Hai, pupă să treacă!”, să le spunem să „ne facă prin păr” sau să ne mângâie suav. Sunt momentele alea când fiecare femeie redevine fetiţă. O copilă neajutorată dar obraznică, cu ifose şi nemulţumiri închipuite, care pune botic când ceva nu-i convine şi îşi doreşte să fie împăcată pe dată, cu săruturi-bezele şi cuvinte-cuburi-de-zahăr.

-----------------------------------------------------------------------------

Când problemele de la birou îl copleşesc, când gânduri mii îl apasă, când îl mai doare şi piciorul că-i meteo-sensibil, iar maşina îi face figuri, bărbatul vrea să redevină mic. E momentul ala atât de rar întâlnit, când lasă garda jos. Ţi se cuibăreşte la sân, strânge picioarele sub el şi te roagă să-l mângâi pe spate. Sau să te joci în părul lui. Şi tu rămâi uşor blocată, ţi-e greu să asociezi imaginea de mascul feroce, care te apără şi te ocroteşte zilnic, cu clipa de faţă, când în braţe ţii un pui de om. E mic, e un copil, şi crede că tu eşti zâna bună, cu puteri magice. Şi vrei, nu vrei, te metamorfozezi. Într-o clipă îi iei durerea, şi grijile, şi stresul, cu pulbere de iubire.

Bărbaţii nu-s aşa tari şi neînfricaţi cum credem noi. N-au avut încotro, săracii, cum nici noi n-am ales dacă spălăm blidele ori ba! Le-a fost impus să nu plângă, pentru că e o chestie de muieri, să nu arate că le e frică, că-s înspăimântaţi de şerpi, lăcuste sau rate bancare. Bărbatul, amărâtul de el, trebuie să fie tare ca cimentul când vine vorba de cuplu, de familie. Pentru că aşa trebuie. Nu degeaba vorba populară l-a alintat „stâlp”.

Cu toate astea, bărbatul e şi el om. A fost şi el, cândva, un băieţel ce-şi găsea alinarea la pieptul mamei, la care alerga ori de câte ori lumea din jur îl speria. Iar acum, tu, ca iubită sau soţie, i-ai devenit refugiu. La tine în braţe găseşte oaza de linişte şi iubire de care are nevoie, pe sânul tău îşi abandonează obrajii şi pe pântecul tău îşi odihneşte mâna.

Fii o femeie liman însorit. Fii o femeie bună ca apa rece de izvor pentru însetat, ca bucata de pâine rumenă şi aburindă pentru cel înfometat. Învaţă să-ţi asculţi bărbatul, să-l linişteşti, să-l odihneşti cu vorba ta caldă, nu să-l scoţi din pepeni şi să-l faci să-şi dorească să plece la mă-sa. Sau la mama mă-sii.

Aşadar, şi ei au nevoie de răsfăţ. Nu mult, că strică. Dar, din când în când, merită şi bărbatul de lângă tine să audă: „Iubitule, hai să te iau în braţe...”.

N-o să ştie nimeni.

Cu drag,

xoxo

Maria. Salvarea.

PLAY ŞI CITEŞTE

E 03:41. Ceasul cu afişaj neon mă hipnotizează. Mă uit cum clipesc punctele ce despart orele de minute. Parcă trec ani. Respir cu ele, sacadat şi greoi. 03:42. Cămaşa ta miroase a parfum şi minciuni. E parfumul meu. Onctuos şi neastâmpărat, cu vanilie neagră. Mă doare în capul pieptului. 03:43. Cearşaful îţi acoperă trupul frumos...dormi aşa liniştit. Te mângâi cu privirea. Păstrezi pe piept semnele iubirii noastre frugale.03:44 Îmi aud inima cum bate. Îmi vine să râd isteric, e nefiresc ce simt. Aş opri timpul în loc, vreau sa îngheţ secundele, şi lacrimile. 03:45 Îmi ard buzele. Buzele pe care ţi le aduc ofrandă zi de zi, şi pe care le primeşti cu satisfacţie. Ştii că ţi se cuvin, că sunt sunt ale tale, aşa cum sunt şi eu.

Nu mă mai uit la ceas. Nu vreau să ştiu clipa.

„Te doresc. Iar şi iar. Deja îmi lipseşti. Te aştept joi, după cină. Ela”.

Am citit mesajul la nesfârşit. Ştiu fiecare literă, fiecare nenorocită de literă. O cheamă Ela. Ela. O cheamă Ela. Mă sufoc, mă îneacă noaptea asta, mă sfâşie literele. E, şi L, şi A. Luminez încă o dată ecranul telefonului, sms-ul e acolo. Şi-mi roade sufletul, mă arde. Apăs Delete, nu suport să mai văd invitaţia neruşinată, declaraţia ce mă face să-mi închipui atât de multe, cum o dezbraci, cum îi alinţi coapsele, cum o faci a ta. Închid ochii şi strâng genunchii la piept. Port cămaşa ta, care foşneşte şi taie aerul greu din camera de hotel. Miroase a vanilie. Plâng 

înfundat, cu lacrimi grele şi reci, ca valurile de noiembrie. Sunt fericită. M-ai salvat.

-------------------------------------------------------------------------------------

„E doar un joc. Un moft. N-aş vrea să te implici în relaţia asta, pentru că nu vreau să suferi. Nu sunt capabilă să-ţi ofer dragostea pe care ţi-o doreşti, pe care-o meriţi, sufletul meu e gol, ce nu înţelegi? Nu ştiu să iubesc, nu ştiu. Iartă-mă. Sunt doar o ticăloasă fără inimă”. Şi fumul de ţigaretă o adora, învăluind-o într-o perdea aromată.

„O să te fac să mă iubeşti, Maria. O să vezi...”.

„Eşti un copil prost. Şi arogant. Mă faci să râd!” spuse ea zâmbind sfidător, în timp ce-şi înfăşura trupul gol, cu forme de zeiţă, în halatul moale.

„O să vezi...”

Era atunci luna mai.

cu drag,

d

Salut! Ce faci? Vrei să te măriţi cu mine?

Isterie, panică şi lacrimi. Pe sistemul „io cu cine mă mărit?!?”, femeile din ziua de astăzi sunt în mare criză. De parcă nu era suficientă aia financiară, acum trebuie să ne descurcăm cumva şi cu criza măritişului, care-i parcă mai severă ca ailaltă.

Când eram mai mică, mi-a zis mama o vorbă mare: „Nu te grăbi, mamă, să te măriţi, că îi zice „căsnicie” de la caznă. Altfel îi zicea fericire.” Şi-am băgat repede un dicţionar, să mă dumiresc: CÁZNĂ, cazne, s. f. 1. Tortură, supliciu, chin. 2. Asuprire, împilare, nedreptate. 3. Străduință, osteneală, trudă. ‘Ai de capul meu!

Nu mănânc pufarine aici, m-a pocnit şi pe mine acum vreo 2 ani, parcă o luasem razna, visam rochie fronsată din dantelă fină, dulceţuri, un inorog călare pe prinţ, pardon, invers, cupidoni cu săgeţi înmuiate în nectarul iubirii şi alte detalii de basm. Şi cum pluteam eu aşa, în lumea viselor, am început să aud în jurul meu pledoarii de jale de la femei măritate. Măritate-de-puţin-timp şi măritate-de-când-lumea-şi-pământul. Dar jălaniile lor sunau la fel, parcă erau plăci de vinil bocitoare, şi toate conchideau: „Te invidiez că eşti liberă!”.

Liberă? Păi adicătelea cum vine asta? Voi sunteţi la închisoare sau...?

Ideea e destul de simplă. Nu te măriţi de plictiseală, nici de singurătate. Nu te măriţi pentru că te-a apucat chemarea uterului şi vrei copil, nu te măriţi pentru că aşa trebuie, aşa zice lumea, e timpul, îţi trece vremea. Nu te rogi de bărbat să te ia de nevastă, nu devii o penibilă disperată care cerşeşte verighetă. Decât să te măriţi din unul din motivele enumerate mai sus, mai bine stai potolită şi te apuci de croşetat. E o afacere mai bună. Te măriţi când găseşti bărbatul potrivit, când iubeşti matur şi profund, nu frugal. Când simţi că Dumnezeu şi-a pus mâna pe creştetele voastre şi v-a legat. Nu când simţi fluturi şi bezele, ca o adolescentă disperată. 

Cunosc femei care n-au avut răbdare, s-au minţit singure că omul cu care erau e cel potrivit, s-au luat după gura lumii şi, după o nuntă ca-n poveşti, au dat de realitatea ca-n filme. De groază. Şi e dureros să divorţezi la nici 2 ani de la nuntă.

Cu măritatul nu e de joacă, nici de glumă. E o ruletă rusească, o horă la care joci legat la ochi, o loterie. Dacă-i miere sau fiere, depinde de voi. Şi de cum îşi pune Dumnezeu mila, pentru că, până la urmă, dacă nu există binecuvântare divină, totul e în zadar.

Aşadar, mai uşor cu criza măritatului. Bucuraţi-vă de momentele astea magice, când nu trebuie să spălaţi chiloţii partenerului, să vă treziţi mai devreme ca să-i faceţi micul dejun, când sunteţi libere să mergeţi unde vreţi fără să daţi socoteală. Bucuraţi-vă că încă purtaţi numele tatălui vostru.

 

Răbdare, răbdare, răbdare. Vom avea destul timp să fim doamne. Cu verighetă şi bărbatul potrivit alături. Acum să ne bucurăm.

Cu drag,

d

Viaţa e o lecţie. Tu ce ai învăţat până acum?

Viaţa noastră pe Pământ (sunt convinsă că există şi o alta, în Veşnicie) este o lecţie. A big, fat lesson. La început înveţi să respiri, atunci când ieşi din uterul mamei şi răcneşti din toţi rărunchii, apoi să mănânci singur, să mergi în două picioruşe, să scrii, să citeşti. Chestiile elementare, simple, de bază. Apoi, cu cât înaintezi în vârstă, viaţa îţi serveşte lecţii mai puţin subtile şi, deseori, mai puţin plăcute. Înveţi să te ridici ca apoi să cazi, înveţi care-i gustul înfrângerii, al inimii frânte din dragoste, ţi se predă lecţia succesului, dar şi a eşecului, înveţi că oamenii-s buni, dar pot fi şi ai naibii de răi, înveţi să fii şmecher ca să te poţi integra, înveţi că dragostea e pentru totdeauna, dar ţine 3 ani, că prietenii sunt şi nu sunt, că ridurile apar, înveţi că ţi-ai irosit tinereţea pentru bani iar acum nu ai cui să-i spui „Bună seara”, că sănătatea se pierde uşor şi se recâştigă greu, înveţi că un Visa poate cumpăra pantofi şi croaziere, dar nu şi inimi.

Înveţi că în viaţa asta te poţi baza întotdeauna pe Dumnezeu. Uneori pe tine. De prea puţine ori pe alţii. Înveţi să nu mai crezi  în „Voi veni mâine cu siguranţă” şi nici în promisiuni. Înveţi că „Te iubesc” e de tinichea când e prea uşor spus, de nepreţuit când e şoptit după ani.

Înveţi că eşti un mozaic compus din alegerile şi faptele tale, că eşti sculptorul propriei tale fiinţe. Înveţi că oamenii care vorbesc mult fac puţin, şi că nu întotdeauna cuvintele lor au substanţă. Înveţi că dorul de bunici e nestins, că ai fost binecuvântat dacă ai părinţi buni, care se roagă pentru tine şi care ţi-au oferit o copilărie cu vată pe băţ şi dulceaţă de caise, nu cu vânătăi. Înveţi că fericirea e relativă, şi că nu trebuie să o aştepţi de la oameni.

Viaţa îţi arată că eşti mai fericit când ţii de mână un copil, decât o toartă de Hermes. Înveţi că bogaţii au mai multe probleme decât săracii, că oamenii care râd tare şi zgomotos fac asta ca să mascheze nişte suflete care plâng, înveţi că văzul, auzul, mirosul, respiratul şi tot ceea ce ni se pare banal sunt de fapt cadouri minunate pentru care trebuie să mulţumim zilnic.

Înveţi că nimic nu e pentru totdeauna, şi că viaţa are prostul obicei să facă surprize: unori de vis, alteori de coşmar. Înveţi să apreciezi ceea ce ai, şi ajungi să înţelegi că un Vertu nu valorează nimic pe holul de la Oncologie.

Înveţi că-n viaţă trebuie să ai răbdare, şi că satisfacţiile vin atunci când munceşti mult. Înveţi că tinereţea e imprudentă şi dragostea de la 20 de ani e frugală, că iubirea e ca vinul, cu cât vine mai târziu, cu atât e mai preţioasă şi mai intensă. Înveţi că imposibilul e atât de posibil, şi că orice vis prinde contur dacă nu uiţi să crezi.

Înveţi că iubirea adevărată nu se măsoară în partidele de sex nebun, ci în serile când adormi zâmbind în braţele celuilalt, istovit după o zi de rahat. Înveţi că gânguritul unui copil este cea mai dulce melodie. Înveţi că dacă un om nu te iubeşte cum vrei tu, asta nu însemnă că nu te iubeşte.

Înveţi că depresia se tratează cu spovedanie şi „Tatăl Nostru”, nu cu Xanax şi psiholog. Înveţi că e bine să economiseşti pentru zile negre în zilele albe, şi că oamenii te vor dezamăgi mereu, datoria ta fiind să înveţi să-i ierţi. Şi să fii tolerant.  Înveţi că dovada supremă de iubire e să te bucuri când omul iubit este fericit lângă altcineva şi că, uneori, doar uneori, oamenii te pot surprinde plăcut. Cu nişte flori galbene.

Înveţi, că oricât ai învăţa, încă n-ai învăţat nimic.

Cu drag,

d