It's a mad world.

Mi-e milă de copiii noştri. Ai tăi, ai voştri, ai mei nenăscuţi încă. Mi-e milă pentru că vor creşte într-o lume turbată, o lume alterată şi periculoasă, plină de oameni prefăcuţi, obraznici, fără scrupule. Ei vor fi obligaţi întâi să înveţe să supravieţuiască, ca apoi să-şi permită luxul să trăiască.

Vor creşte în timpurile astea tulburi, când poleiala şi sclipiciul ascund mizeria, când oamenii întind mâna nu ca să te ajute, ci ca să te lovească. O să audă că munca cinstită e pentru proşti şi şcoala pentru fraieri, că şmecher e doar ala care face bani grămadă, indiferent prin ce mijloace. O să li se inducă ideea că sexul e permis oricând şi cu oricine, şi că trupul e de vânzare. Vor avea modele de carton şi vor tânji după viaţa luxoasă prezentată la televizor, fără să ştie că, în spatele ecranului, se află o lume mizerabilă, unde diamantele sunt de fapt cristale de plastic. O să crească cu impresia că moda e o religie şi o să se închine la Gucci. Îşi vor pierde inocenţa mult prea devreme printre rujuri şi farduri şi vor cunoaşte ura şi invidia de mici.

Copiii ce se vor naşte o să meargă la grădiniţă cu un băieţel care nu are mama. Are doi taţi. Şi cu o fetiţă născută de o femeie care nu e chiar mama ei, e o doamnă care şi-a împrumutat uterul pe bani grei, pentru că cea din a cărui ovul e zămislită nu avea chef de vergeturi şi glezne cât tancul. Copilul tău o să aibă, în liceu, o colegă de bancă superbă, de care o să se îndrăgostească. Ca mai apoi să afle că fata frumoasă nu e fată, e băiat, adică e fată dar a fost băiat, deci acum e fată pe bune, cu acte în regulă şi organe genitale la fel.

Nu judec. Doar constat. Şi viitorul nu sună bine deloc. Nu mai există rânduială, nu mai există respect, nu mai există normalitate, există doar un haos periculos căruia îi spunem sofisticat „evoluţie”. Sub cuvinte frumoase ca „toleranţă”, „egalitate”„acceptare” ascundem vicii şi boli, păcate, orori şi orgii.

Şi ne mai întrebăm de ce femeile din ziua de azi se chinuie aşa mult să rămână însărcinate. Poate pentru că micuţii pur şi simplu nu mai vor să se nască în lumea asta.

Cu drag,

d

Vreau să ne vedem! Mergem împreună la o înghetaţă la Venchi?

M-am tot gândit cum să fac să vă întâlnesc. Măcar pe câţiva. Şi mi-a venit o idee!

Aşadar, pe 4 dintre voi, vă invit să savurăm împreună cea mai delicioasă îngheţată din Bucureşti. La Venchi.

Cu vanilie, pepene galben, fistic şi ce ne-o mai pofti inima. Pentru că la gelateria Venchi găsim o miriadă de sortimente fabuloase, cu care să ne răsfăţam papilele gustative.

Cum facem? Păi voi îmi lăsaţi un comentariu, pe Facebook sau blog, şi îmi spuneţi de ce v-aţi dori să ne vedem! Şi un Like şi Share la postare, ca să ajutăm răspândirea veştii! Peste două săptămâni vă anunţ dacă aţi câştigat the vanilla date with me!

Vă promit câteva ore de distracţie, înnobilate cu cea mai glam&fab îngetaţă de la Venchi şi poze, multe poze!

Abiaaaaa aştept să ne vedem!

Cu drag,

d

Pupă-mă, Fănică! Pupă-mă cu foc în văzul lumii! Yikes!

El şi ea. Ziua în amiaza mare, într-un magazin aglomerat, de haine. Se opresc între rafturi, se privesc într-un fel, ea aruncă geanta, el aruncă inhibiţiile, o prinde de mijloc şi dă-i, tată! Sărutat pasional, franţuzesc să-i zicem, cu mâini obraznice pe sub maiou. Maioul ei. Un puşti de vreo 4 ani se zgâieşte la ei, maică-sa îi pune mâinile la ochi şi-l smuceşte cât colo. Eu cu umeraşele. Prind faza din zbor. Am impresia că mă uit la Titanic, varianta soft-porn.

La restaurant, ziua unui prieten. Multe figuri familiare, şi-n faţa mea, un cuplu nou. Mâncăm. Furculiţele şi cuţitele clincăne la unison, e destul de linişte, am impresia că ne era tuturor cam foame. Nouă de aperitivele cu pateu şi telemea, lor unul de altul. „Te iubesc, pisicuţa mea!”, „Şi eu pe tine, muţunache!” şi încep să se plescăie unul pe celălalt,  să se molfăie şi să scoată sunete bizare, de nevăstuici în călduri. Şi-atunci mi-a picat dumicatul din furculiţă, şi pofta mea de mâncare s-a dus inimii de suflet. Ca să zic romantic.

Mergem în vizită la prietenii noştri. Se iubesc sincer de câţiva ani, au de gând să se căsătorească în curând, mişto cuplu, ce să mai! Stăm pe canapea şi depănăm amintiri, plus mici bârfe, ca să condimentăm discuţia. La un moment dat, eu vorbesc cu ei, ei nu mai vorbesc cu mine. S-au pierdut voit unul în gura celuilalt, probabil într-o încercare sportivă de a-şi măsura valul palatin cu limba partenerului. Ptiu, Sfinte Sisoe, din unghiul asta pot să jur că el are un premolar devitalizat, iar ea amigdalele mărite!

Bun. Iubirea e frumoasă. Pasiunea este condimentul de bază, iar manifestările tandre sunt alchimia. E minunat! Breeee, dar la tine acasă, în dormitor, după o uşă închisă, în intimitate, tu şi el, tu şi ea. Atât! De ce e nevoie de sărutări aproape obscene, de gesturi ce îi fac pe ceilalţi să se ruşineze, în public? Dacă vă plac spectatorii, vă invit să vă desfăşuraţi pe scenă, la circul Globus!

Dragostea e un sentiment atât de intim, încât te transformă într-un egoist! Nu-ţi doreşti ca vreun ochi străin să desacralizeze ritualul sărutului, al mângâierii, al iubirii dintre tine şi persoana care îţi ţine inima în palmă. Personal, consider că nu e nimic cool sau sexy să participe alţi oameni, fără voia lor săracii, la refularea hormonală a unui cuplu încins bine. E penibil şi ruşinos, iar gesturile exagerate de tandreţe în public îmi repugnă.

Iar atunci când sunteţi înconjuraţi de alţi oameni, iar sufletul îţi spune că-l vrei pe cel de lângă tine, ia-l de mână. Nu e nimic mai intens.

Cu drag,

d

Femeia e rea. De ce? Pentru că aşa vrea ea!

Am o stare d-aia când n-am chef să fiu finuţă în limbaj, când nu văd pisoiaşi roz înaripaţi, nici cupcakes, nici dantelă. Sunt într-un moment în care mă întreb: de ce-s rele muierile? Adică femeile, gagicile, Evele, fabuloasele făpturi cu sutien. Mi-am dat seama că femeile sunt mult mai ale naibii decât bărbaţii, mai invidioase, rele de gură şi păcătoase în gânduri.

Că nu sunt o simpatică, ştiu. Mie nu-mi place să râd ca idioata, aşa, că trebuie, să fac frumos când n-am chef să fac frumos, să împart LIKE cu găleata pe Facebook doar ca să sară şi Marghioala înapoi cu unul, să dea bine „la fani”, nu-mi stă în caracter să fac complimente când nu e cazul, să pup dosuri şi papuci „ca să-mi fie bine mai târziu”, să mă pisicesc penibil şi să mă prefac că-mi place de tine când nu. Deloc.

Dar, pe cuvânt, sunt un om bun, iar asta nu-i meritul meu nici măcar 1%. Dumnezeu Drăguţul, cum a vrut El a făcut, plus nişte părinţi frumoşi, care m-au crescut în armonie şi mi-au cimentat în creier şi-n suflet respect şi bun simţ. Şi m-au învăţat lecţia iertării. Grea lecţie, pe care o repet zi de zi, şi niciodată nu-mi iese perfect.

Dar văd în jur şi întâlnesc, tot mai des, din păcate, femei rele. Băi, băiatule!

Avem următoarele categorii:

Femeia urâtă (Doamne, iartă-mă!) care desfiinţează orice fiinţă purtătoare de uter care-i mai răsărită ca ea, indiferent dacă are fundul mai mic, celulită mai puţină sau părul mai des. Astea mai puţin decorative, ca să zicem aşa, le alintă pe restul cu drăgăstosul apelativ „proasto!”. Ele, pentru că na, nu le-a dat Dumnezeu frumuseţe fizică, iar colegii le puneau porecle jignitoare, s-au refugiat în cărţi şi-n şcoală, şi atunci se cred rasa superioară. Şi-s ironice, caterincoase, pontoase şi ascuţite la minte, postează pe Facebook poze cu biblioteci şi citate din scriitori cu nume exotice, iar suratele lor, tot alea urâţele, sar cu LIKE-urile ca puricii, în semn de susţinere şi asumare a statutului de „deştepte”. Dar, fie vorba între noi, nu toate-s aşa smart cum se dau!

Femeia frumoasă, periculoasă şi ea. Pentru că natura a înzestrat-o cu ochi mari şi bleu ca marea din Santorini, picioare interminabile, buze cărnoase şi sâni obraznici, n-a mai avut nevoie de multe diplome şi parafe de pe la secretariate de Universităţi. Femeia frumoasă mai scapă câte-un „v-a place poza mea?” sau „ar trebuii să ne vedem, pisi!” însă pe bărbaţi nu-i deranjează. Ba din contră, o fericesc c-un LIKE, peste celelalte 2000. Evident, alintul femeilor frumoase pentru restul este „nasoalo” (cu varianta tacit acceptată „nasoal-o”).

Femeia şi urâtă, şi proastă. Problema este că genul asta de femeie e pericol social, pentru că ea crede contrariul. Se vede superbă şi deosebit de inteligentă. Să nu te pui niciodată cu ea, că te face.

Femeia şi frumoasă, şi deşteaptă. Sună utopic, dar nu e. Am întâlnit multe asemenea exemplare şi m-au fascinat. Ceea ce le recomandă este modestia fantastică, faptul că nu realizează cât sunt de minunate şi la ambalaj, şi la conţinut. E o încântare să stai în preajma lor, un privilegiu. Mă întreb cum o fi să te căsătoreşti cu una din asta. Bărbat fiind, evident.

Femeia nici prea-prea, nici foarte-foarte. Nu vreo frumuseţe răpitoare, nici vreun IQ de dat pe spate. Însă cu o dorinţă arzătoare de a evolua, de a învăţa, de a fi mai bună de la zi la zi. Femeia care ştie să se îmbrace în aşa fel încât să se pună în valoare şi căreia nu îi este ruşine să deschidă DEX-ul să mai înveţe nişte termeni noi. Femeia care ştie să aprecieze frumuseţea şi talentul unei surate, chiar dacă nu îi este chiar simpatică. Şi, fără falsă modestie, mă bag şi eu în categoria asta. Mulţumesc părinţilor.

Hai să fim sănătoşi şi bucuroşi! Şi să realizăm că răutatea se naşte din durere.

Cu drag,

d

Jurnal monden. Ce şi cum mănâncă lumea la evenimentele de fiţe

Lucrez în media de 7 ani. Mi-a luat trei zile să scriu primul articol, ţin minte şi acum că era vorba despre bijuteriile dentare (cu bătaie lungă, aş putea spune, hahaha). Astăzi le redactez în vis, le mănânc pe pâine prăjită, iar meseria mea presupune să scriu, dar şi să fac multe alte chestii, unele foarte fun, altele nu chiar. Ca orice job.

Pe lângă stat la redacţie şi scris, merg la evenimente. Lansări de produse, de servicii, petreceri, prezentări de modă, aniversări mondene şi alte sindrofii, una mai poleită ca alta. Unele se ridică la înălţimea brandului sau agenţiei de PR care mă invită, altele sunt circoteci veritabile. Dar la fiecare astfel de reuniune cu ştaif, există mâncare. Adică păpică, de băgat pe sub mustăţi, exact la stomăcel. 90% din cazuri vorbim despre bufet suedez, cu preparate stil food finger sau passed hors d'oeuvre, adică aperitive pe tavă, servite de chelner în timp ce face ture printre invitaţi.

Când am mers la primul eveniment de genul asta, acum 7 ani, eram absolut terifiată. Pofticioasă din fire, mă uitam la îmbucăturile dolofane de la bufet, la tăvile aburinde ce emanau un miros aromat, ce-mi făcea nările să jubileze, însă nu îndrăzneam să mă apropii. Mi-era o ruşine paralizantă. Cum să mă duc eu să-mi pun mâncare pe farfurie, în văzul tuturor?! După vreo oră de supliciu, m-am ridicat şi mi-am luat o apă, să-mi umezesc gătlejul chinuit de pofte. De mâncare nu m-am atins.

Şi-am ţinut-o aşa vreme îndelungată, cu ocheade aruncate pe furiş spre aperitive şi-apoi pus pofta în cui. Până într-o zi, când, încurajată fiind de vorba populară „Cu ruşinea mori de foame”, mi-am făcut curaj şi mi-am pus în farfurie doi-trei dumicaţi. Un moment istoric pentru mine, ce mi-a schimbat viaţa.

Astăzi, la evenimente, sunt câteva categorii distincte de oameni (îmi permit să fac clasificarea pentru că suntem cam aceeaşi mereu, cei din branşă): aia care sunt veşnic la dietă şi nu servesc niciodată antreurile (ce tărie, ce caracter!), fiţoşii şi fiţoasele care nu mănâncă pentru că nu vor să fie catalogaţi drept „fripturişti”, dar li se zbate grumazul de poftă şi jinduiesc dup-o măslină, hrăpăreţii care-şi umplu farfuria până la refuz şi fac refill de vreo 2-3 ori, eventual iau şi în geantă, la pachet, şi aştia ca mine, gen „tusea şi junghiul”.

Adică nu îmi mai e ruşine teoretic să mănânc, dar practic...Când sunt şi eu mai curajoasă şi aşez pe farfurie o mozzarela rostogolită în pesto, o bucăţică de brie cu struguri şi o bruschetă alintată cu roşii cu usturoi, mi se pare că se uită X-uleasca în gura mea. Apoi ba mai darâm o prăjitură, ba îmi mai cade furculiţa şi am impresia că se uită toată lumea la mine, ideea e că tot timpul înghit cu noduri. Şi, chiar dacă eticheta spune că poţi merge de mai multe ori să îţi pui preparate în farfurie, parcă tot mă ţine-o jenă. Dar vedeţi voi, când în faţa mea e o mare cântăcioasă, cu vreo 5 sute de mii de fani pe Facebook, iar ea umple farfuria cu două mâini, în timp ce-şi îndeasă în fălci nişte roşii cherry şi-l îmbrânceşte p-ala din faţă ca să apuce o scoică Saint-Jacques şi-un mititel, parcă prind curaj!

Hai poftă bună să avem!

cu drag,
d

Dau cu cardu’, stau în faţă! Card Privilege.

Într-o zi, un băiat deştept s-a gândit să facă un business. Şi a creat coolbuy.ro, un club exclusivist pentru persoanele amatoare de privilegii, dealuri smart şi oferte de nerefuzat.

Să vă explic un pic cum stă treaba. La sfârşit de februarie, de ziua mea, am primit un minunat card. Negru şi lucios, cu numele meu gravat cu litere argintii şi cu inscripţia Privilege Card, Limited Edition. Superb aş spune, păcat că era gol.

Pentru că nu, nu era card de credit, ci este un fel de as în mânecă, un VIP Pass, o bucăţică de plastic ce-mi oferea statut de superstar. Cum aşa? Uite-aşa!

Cu cardul Privilege Limited Edition ai parte de reduceri. Te duci să-ţi iei un rujuleţ, pac 20% off doar pentru că fluturi vânzătoarei cardul! La fel daca vrei un frigider, sau poate o rochiţă! Ai parte de tratament VIP pe la cluburi de fiţe din Bucureşti, adică ai parcarea asigurată şi valet pentru bolid, brunch-uri gratuite la hoteluri de lux, invitaţii la tenis sau mese rezervate la restaurante.

Dacă vrei la SPA, arunci un ochi pe site şi siguri găseşti vreo ofertă care să-ţi placă. Pleci în vacanţă, îţi oferă asigurare de sănătate în mod gratuit. Nu ştiu cum să vă explic simplu...ideea e aşa: dai cu cardu’, stai în faţă! Şi ce ne mai place asta! Ne gâdilă orgoliul puţin!

Şi cum orice lucru minunat are un preţ, şi carismaticul card Privilege costă. Vreo 500 de ron aşa, asta dacă m-am uitat eu unde trebuie. Nu e ieftin, dar investiţia se amortizează în scurt timp. Iar sentimentul că eşti mai cool decât cei care nu îl au e priceless.

PS. Nu e reclamă. Am scris despre acest card pentru că mi se pare mişto.

Cu drag,

d

Facebook Rehab

De bună voie şi nesilită de nimeni, perfect lucidă şi în deplinătatea facultăţilor mintale, într-un moment de inspiraţie, am decis să îmi dezactivez contul de Facebook. Şi aşa am făcut.

Explicaţia? N-am.

Dar dacă mă chinui puţin, vă pot spicui câteva motive. Printr-o formulă empirică, am ajuns la concluzia că petrec mai mult timp pe Facebook decât cu propria mamă. Bun. Apoi m-am gândit că orele pierdute pe pagina virtuală se pot metamorfoza în plimbări prin parc, citit, şters faianţa etc – într-un cuvânt, de trăit viaţa în offline.

3 la mână, am vrut să ofer o binemeritată pauză celor care îmi studiau, cu râvna elevilor de clasa I, pagina de Facebook. Tot aceia care, chiar dacă în ani de zile nu mi-au dat un Like, în momentul în care am anunţat că dezactivez contul s-au „pierdut” şi mi-au lăsat mesaje private: „Dar de ce faci asta?”. Uite d-aia.

Alt motiv? M-am crucit când am văzut, săptămâna trecută, la o persoana Y, Check In @Inviere. Cam unde am ajuns?

Şi-ar mai fi vreo câteva. Ah, plus că privesc totul ca pe un experiment, personal şi jurnalistic totodată. Vreau să văd cum e, cât e de dificil să renunţi la acest viciu, care sunt repercusiunile în viaţa reala, cât lipsa contului îmi va afecta jobul sau...prieteniile. Btw, există şi telefon. Şi email.

Aşadar, nu m-am certat cu nimeni, nu am dat block nimănui, nu m-a supărat nimeni.  E doar o toană de-a mea.

Şi ah, am uitat să precizez. Îl voi reactiva peste o lună. O lună fără 2 zile, 5 ore şi 16 minute.

Semnat,

A facebook addict

PS. Tu ai avea curaj să îţi ştergi contul personal de Facebook?

Cu drag,

d

Plouă cu nesimţiţi. Să deschidem umbrela!

Dacă nesimţirea ar durea, multă lume ar urla din toţi rărunchii. Suntem un neam de nesimţiţi şi nesimţiţe. Punct.

De la bărbatul cărunt cu ceas Nardin din aeroport care intră în faţa ta la Check in, la angajaţii care nu salută femeile de serviciu, la gherţoii care aruncă ambalajele pe jos, direct din maşină, şi până la stimabilii însuraţi care complimentează gagici pe Facebook şi încearcă să le antureze chiar dacă la status tronează fabulosul Married. Şi cu children.

Nesimţirea e boală fără tratament. Cu un nesimţit original, căruia anii de acasă îi dau cu minus, nu te pune, că te face. Nesimţitul minte, înşală, face gesturi care te lasă interzis, toate cu seninătatea unui prunc şi prostia unei maşini de gunoi.

„Pisicuţo, ce frumoasă eşti, ieşim la un suc săptămâna viitoare?”. Hoooold your horses, căpitan de plai! Nevasta dumitale ştie că ai ieşit la vănătoare de căprioare pe Net? Câtă nesimţire să zacă într-un astfel de exemplar? Ferească Dumnezeu!

„Îmi pare rău, nu ştiu ce să zic. Nici nu mi-am dat seama când s-a întâmplat”. Asta e cea mai bună prietenă a ta care se scuză că s-a cuplat cu iubitul tău. Aham. Se numeşte Situaţie cu Risc Ridicat de Pocnit între Ochi.  Şi nesimţire ce atinge cote alarmante. Te pup, pa pa!

Să amintim şi de soţii care se culcă cu secretarele, cu partenerele soţiei de afaceri, cu asistenta nevestii sau bona copilului. Se numeşte nesimţirea prostului şi se tratează eficient cu divorţ. Doamnele pe care le cunosc şi au fost în această situaţie nefericită sunt astăzi femei realizate, strălucitoare, semn că succesul unei femei nu are nicio legătură cu bovina de lângă.

Dar ce părere aveţi de fostele şi foştii care se bagă în seamă cu partenerul vostru chiar după ani buni de la despărţire? Care le dau mesaje, îi sună, dau Like la poze şi le comentează statusurile pe Facebook de parcă voi nu aţi exista şi nu aţi vedea frumosul circ. Nesimţirea e mare! Frumos ar fi să îşi dea singuri Unfriend şi să demonstreze că n-au facultăţi degeaba. Că de la cei 7 ani de acasă se pare că au chiulit!

Nesimţiţi cu atestat sunt şi cei care copiază, fără remuşcări, ideile, stilul şi proiectele altora, iar apoi şi le însuşesc fără să stea pe gânduri. „Da, e ideea mea şi tot eu am realizat întreg conceptul!”. Hai, lasă-ne, că facem urticarie! Plagiatorii şi copiile xerox o să rămână mereu nişte imitaţii obosite, indiferent de cât de mult se străduiesc. Se vede, măi, se vede...

Şi or mai fi multe specii de nesimţiţi pentru că aştia se înmulţesc repede, dar tot ce ştiu e asta: mulţumesc mama şi tata că m-aţi învăţat să am bun simţ. Chiar dacă, de multe ori, în lumea asta cu valori inversate, nu mai e o calitate.

Cu drag,

d

Păpica. Mâncărica. Iubirica. Fetele, vouă vă place să măncaţi?

Nu ştiu voi, fetele care mă citiţi, cum sunteţi, dar eu sunt gurmandă. Aşa m-a născut mama mea. Aşa m-a crescut mamaia mea. Aşa mă iubeşte bărbatul.

La mine nu vii dimineaţa, la prânz şi cină cu 2 frunze de salată. O, nu! Vreau un mic dejun frugal cu lapte, miere, croissant proaspăt şi gem de caise. Mie îmi place ciorbica dulcişoară, cu legume tăiate julien, ce plutesc fericite lângă mingiuţe dolofane de carne tocată. Adică ciorbă de perişoare, în traducere liberă. Dă-mi să savurez creveţi rozalii, crocanţi, alintaţi cu unt şi aromă de usturoi, acompaniaţi de un sos fin şi cremos de parmezan. Un spanac delicat, cu fulgi de bacon crispy şi smântână lichidă o să-mi faci papilele gustative să jubileze de încântare. Să vină la mine farfurii doldora de bruschete cu pomodoro şi busuioc, rotocoale grăsune de caşcaval pane, vită în crustă de mac, struguri şi sortimente alese de brânzeturi franţuzeşti, humus delicios cu muguri de pin crocanţi, sărmăluţe în voi de viţă aliniate ca la apel! Să nu uităm de slănina alintată cu solzi de ceapă roşie, pudrată cu sare de mare şi alături, aburindă, o chiflă rumenă cu susan.

Ştiţi cum face veveriţa aia nebună din Ice Age când vede ghinde peste tot? Aşa sunt eu printre deserturi. Totul se desfăşoară în slow motion, clipesc cu încetinitorul, iar în jurul meu, pe norişori de bezea, plutesc eclere cu cafea, tarte cu vanilie parfumată şi fructe suculente, prăjituri păcătos de bune cu migdale şi sos caramel, cozonaci aburinzi, gogoşi pudrate cu zahăr farin, macarons în culorile lavandei, brioşe cu miez fierbinte de ciocolată, plăcinte cu brânză dulce, mere, scorţişoară, alune, totul într-un paradis al simţurilor şi al gusturilor divine.

Aşadar, când vine vorba de mâncare, n-am naţionalitate. Sunt fiica ploii. Îmi place şi ciorbiţa  de fasole cu afumătură, dar savurez pe dată şi o supă fiţioasă de cozze. Dau gata salata de vinete combinată cu telemea de oaie şi roşii, dar şi o porţie delicioasă de labneh cu usturoi şi mentă, fatoush şi halloumi. Mă delectez cu o porţie de zahăr ars dar mă înnebunesc după kataif. Păpica e gustoasă, minunată, o plăcere a vieţii.

Pe principiul „mai bine să-mi fie rău, decât să-mi pară rău”, din cauză că sunt o pofticioasă fără leac, nu o dată în viaţă am mâncat ca o...gazelă supraponderală.  Finalul? Am sfârşit prin a mă delecta cu o folie de Colebil, în timp ce rosteam, spăşită, imnul cel-niciodată-respectat: „Data viitoare ma potolesc, nu mai mănânc ca un mamut!”.

Cât despre dietă...nu. Că nu poate fata. Când văd că Domnul Cântar urlă că-i rup spinarea când mă urc pe el, atunci mai reduc porţiile, tai pâinea din alimentaţie, scot cartofii şi făinoasele, plus puţin sport, de control aşa. Şi cam atât!

Voi, fetelor? Mâncăcioase sau sclifosite? O ardeţi cu salată verde şi apă cu lămâie sau mâncaţi, cot la cot cu bărbaţii voştri, o porţie zdravănă de coaste  de porc cu crustă caramel şi sos de maioneză cu usturoi şi rozmarin?

Cu drag,

d