vineri, 29 iulie 2011

Haine uniformă, ticuri verbale şi cum să fii o plagiatoare de succes

După un concediu de 2 saptămâni, am o groază de lucruri în minte şi o mulţime de chestii de zis. Azi însă o să îmi vărs frustrările personale şi o să scriu despre plagiat, copiat, xeroxat, în toate variantele pe care le-am întâlnit până acum.

Noi, fetele, avem de mici chestia asta cu hainele la fel. „Nu îmi iau bluza asta că are şi Viorica identică, bleah!” sau „Nu mai port deloc cerceii aştia că şi-a cumpărat şi mimoza de Popeasca!”. Până la un punct, am gândit la fel. Mă feream de uniforme şi lăsam să zacă în şifonier haine care îmi plăceau la nebunie, dar pe care le mai văzusem şi la alte fete.

Până am priceput că „omul face haina”. Asta e varianta mea. Într-o încăpere pot fi 20 de femei cu aceeaşi rochie (te uiţi la ele şi te întrebi de ce unele ies in evidenţă şi sunt mult mai mişto decât altele?!?). Contează accesorizarea şi atitudinea. Dacă eşti o gagică şmecheră, poţi să porţi şi un sac de rafie şi să arăţi super bine. Dacă eşti o amatoare, până şi cea mai stilată rochie Chanel o să arate ca o haină din Obor pe tine. Omul dă valoare pieselor vestimentare, iar chestia asta cu „nu-ţi lua ca mine că mă supăr” e total aberantă. Ba îmi iau bre, şi hai la concurs! Să vedem cine se remarcă! Cam aşa văd eu soluţionată problema hainelor identice...

Şi cum omul are darul asta prost de a copia mai ceva ca o maimuţă, să vorbim despre stereotipuri, clişee verbale şi cuvinte cool. Mulţumesc lui Dumnezeu, maladia „gen” nu m-a atins niciodată. Folosirea exagerată a acestui amărât cuvinţel s-a răspândit mai repede ca buba neagră, iar de la florăreasa din Dristor până la gagicile de pe Dorobanţi şi şoferii de taxi, cu toţii au suferit de această boală, în cea mai severă formă a ei. „Gen ce floare vrei domniţă? Gen trandafir, crin, lalea? Costă gen 10 ron firu’, gen.” Say whaaaaat?

Fată, am fost aseară în club, gen. Fotbalistul ala era super prost, gen. Gen, avea 200 de ron la el, mi-a cumpărat doar apă, fată. Păi la fizicul meu doar asta merit, gen? Gen ce naibaaaa, gen!”Mda. Iar exemplele pot continua.

(Din surse sigure, maladia nu a dispărut complet)

Dacă hainele the same mi se par o provocare, iar ticurile verbale gen „gen” – penibile (hahaha), când vine vorba de plagiat şi furt intelectual mă apucă nervii. Rău.

La fel cum medicii depun jurământul lui Hipocrate şi promit să îl respecte, porunca number 1 în jurnalism e să nu plagiezi. Dar cum legile sunt făcute ca să fie încălcate, am nişte simpatice care se inspiră flagrant din munca mea, fără pic de jenă sau bun simţ.

Eu stau nopţile cu ochii în tavan în căutare de subiecte originale, visez noaptea diverse concepte şi a doua zi le pun pe hârtie, mă ducumentez şi mă zbat să îmi fac relaţii în media, totul pentru materiale bune, de care să fiu mândră şi care să mă reprezinte.

Şi apoi vine o odihnită, deschide laptopul şi zice: „iete ce a mai făcut Sorescu, mişto ideea, ia să fac şi eu la fel.” Băi cucoană, am înţeles o dată, de două ori, de trei. Dar când faci asta iar şi iar, încep să mă supăr.

Şi pentru că sunt un om bun, m-am gândit să îţi uşurez munca. Decât să te oboseşti să furi , nu mai bine te anunţ eu ce am de gând să fac în viitorul apropiat? Iată: ce efect are rahatul de elefant asupra tenului (te rog să testezi, îţi cedez acest subiect), cum se măsoară nesimţirea la români (poţi să te oferi drept model) şi cum se pedepseşte furtul intelectual. Hai succes, stafilococ mic!

Cu drag,

d.

Sursa foto: http://www.globalnerdy.com

miercuri, 13 iulie 2011

Oamenii-căpcăuni şi răutăţile lor gratuite

În cei 24 de ani ai mei am întâlnit oameni leneşi, invidioşi, cu suflet mare, bârfitori, ambiţioşi, sinceri, mincinoşi, parveniţi, credincioşi, luminoşi, idioţi şi geniali. Şi am mai dat de o specie, cea mai rea. Eu le-am zis oamenii-căpcăuni (şi am fost finuţă!).

Nu ştiu cum se face că în specia asta sunt numai femele. Sau cel puţin aşa am nimerit eu. Vorbesc despre persoanele alea care emană răutate şi frustare, care te împietresc cu privirea ucigătoare, mijită printre gene, şi cuvintele otrăvite pe care le aruncă.

Am avut o căpcăună profesoară de liceu, una profă de facultate, o colegă de şcoală şi o şefă. Mai tată. Nişte vipere cu faţă de om, nişte fiinţe care se hrăneau cu frica pe care tu o simţeai, creaturi a căror satisfacţie era să te doboare, să te umilească, să te înjosească şi să-ţi smulgă nişte lacrimi. Acumulau experienţă la CV-ul de căpcăune-şefe.

Fiecare înfruntare cu oricare dintre cele 4 căpcăune degenera într-o repriză de plâns în baie, o văicăreală de 5 ore la mama şi vreo 3 pomelnice la biserică (de bine, dă Doamne!). Azi aşa, mâine la fel, poimâine identic, trecea săptămâna, apoi luna...dar hooooo, cât era să mai rezist şi eu. Fizic, mai puteam, dar psihic eram dărâmată de fiecare dată. Şi nu ştiu cum, prin ce minuni, Dumnezeu mă scăpa de femelele-pacoste: ba o retrogradare, o demisie micuţă, ori finele anului şcolar.

Însă niciodată nu am avut curaj să iau atitudine. Pentru vremurile pe care le trăim, tata m-a educat prost. Să întorc şi celălalt obraz, să spun „îmi cer iertare” chiar dacă n-am greşit, să mă ghidez după premiza „capul plecat, sabia nu-l taie”, să cred în judecata divină.

Şi, ca să fiu sinceră, Dumnezeu nu m-a dezamăgit. Dar mă întreb: oare nu trebuia să mă înfoi în pene, să mă răţoiesc la căpcăune şi să le ating puţin cu nişte vorbe piperate, aşa, să le ajungă la sufleţel? Le-aş fi alintat cu apelative adorabile, de altfel conforme cu realitatea: slăbănoago, inculto, frustrato, afurisito, cap-de-shrek sau matahalo.

Şi dacă acum 10 secunde mă întrebam, acum îmi şi răspund: nu, nu trebuia. Pentru că oamenii-căpcăuni s-au născut normali, dar au ajuns răi din cauza unor traume. Şi suferă. Şi pentru că ei suferă, vor să-i facă şi pe alţii să se simtă mizerabil. E ca în episodul ala de la RObotzi. (Mo:"Mie nu mi-i ciudă că-s eu supărat, mie mi-i ciudă că-s alţii fericiţi" hahahahhaah)

God bless the ogres!

Cu drag,

d.

PS. Tu ai întâlnit vreodată un exemplar de căpcăun cu faţă de om?