vineri, 28 decembrie 2012

În 2012 am învăţat. Tu?



E sfârşit de an. Şi devenim nostalgici şi siropoşi, stări accentuate şi de perioada frumoasă a Crăciunului ce tocmai a trecut. Şi stăm şi reflectăm, asemeni Gânditorului din Hamangia. Ce-am realizat în 2012? Ce-am iubit? Cât am suferit? Câţi bani am tocat aiurea, cât am investit, cât mai avem? Avem regrete? Amintiri fabuloase? Dureri, înfrângeri? Ce-am pierdut şi cu ce-am rămas? Ce urmează acum?

Pentru mine, 2012 a fost un an al minunilor. A fost anul în care Dumnezeu m-a îmbrăţişat cu dragoste, dar m-a şi urecheat de vreo 2 ori, aşa, părinteşte. 2012 e anul în care am înţeles că unii oameni pleacă din viaţa ta ca să lase locul altora care îl merită cu adevărat. Am înţeles că niciun vis nu-i prea îndrăzneţ, că tot ce îţi doreşti se poate îndeplini. Ştiu că sună ca un clişeu obosit, dar e atât de adevărat! Mi-am dorit din inimă ceva, cam vreo 10 ani aşa. Clipă de clipă. Şi azi am. Şi e incredibil.

Am învăţat că prietenii adevăraţi rămân, chiar dacă locuiesc în celălalt capăt al lumii. Şi că unii n-au fost niciodată. Mi-am dat seama că şi oamenii bogaţi plâng, iar fericirea n-are nicio legătură cu milioanele de euro din conturi.  Anul asta am învăţat că şi femeile frumoase sunt părăsite, iar alea mai puţin decorative se mărită cu nişte tipi demni de coperta GQ.

Anul ce tocmai se încheie mi-a adus clipe savuroase de fericire, dar şi momente de disperare, toate într-un tango pasional. În 2012 am luat Claritine, Voltaren şi Metoclopramid, am mâncat cele mai bune scoici din lume la un restaurant din Braşov, am făcut sandwichuri cu „de toate” pentru Adriana şi am respirat aerul proaspăt irlandez, am sărit în valurile pufoase de la Mediterana şi am râs cu sufletul. Tot acum am realizat că există o legătură specială între surori, şi că mama şi tata sunt cei mai iubiţi dintre pământeni.

În noiembrie, Charlie a plecat în Paradisul Apelor.

În 2012, Andreea a avut grijă să am şosetele cu Hello Kitty mereu în picioare, ca să nu răcesc. Şi tot ea m-a ghidat, m-a ajutat, a fost acolo când eram doar o „veveriţă” speriată. Şi îi mulţumesc.

Tot anul asta am învăţat să mulţumesc Domnului pentru căţei, somn, A, şi eclerul cu cafea de la Chocolat.

În 2012, am învăţat că dragostea nu se povesteşte, se trăieşte.

Tu ce ai făcut în 2012?

Dragii şi dragele mele (chiar şi voi, micuţe invidioase „ecşi” curioşi, băgători în seamă şi personaje-degeaba) vă doresc să nu regretaţi nimic din 2012, să iubiţi şi să iertaţi, să vă preocupaţi mai mult de sufletele voastre şi mai puţin de vieţile altora. Iar 2013 să fie frumos, pudrat cu sănătate, praf de zâne şi inimioare.

Cu drag,

D

vineri, 21 decembrie 2012

Viata ca un cozonac




Viaţa asta e un mozaic de zile fabuloase şi zile de căcat. Într-o miercuri toate îţi merg bine, prinzi verde la semafoare, iei biscuiţi la promoţie, faci o învârteală şi-ţi ies şi ţie 30j de ron, mănânci o ciorbă de perişoare ca la mama acasă, primeşti un mesaj de la iubit sau iubită care-ţi taie răsuflarea şi-ţi face inima să bată ca la cursele de cai (chiar dacă textul constă în 5 cuvinte scurte. Alea înseamă tot), faci o treabă bună la muncă şi te laudă poama acră de şef, în faţa colegilor.

Dar vine o zi de joi de-ţi vine să-ţi legi de gât Statuia Libertăţii, Ateneul şi vreo 2 căruţe şi să te arunci în gârlă (pentru că e apa mică şi vrei doar să faci impresie, nu să mori ca prostu’). Pentru că toate lucrurile merg anapoda, totul e gri, e urât, e trist, e dramatic, banii n-ajung, afară e ger, omătu’ e mare, covrigii n-au mac destul, iubitul nu sună, iubita o arde suspect de vreo 2 săptămâni, te doare un deget, te supără şalele, ai vârsat cafea pe cea mai frumoasă bluză şi Moş Crăciun nu există. Asta e cel mai grav.

Pentru că aşa e viaţa asta, parcă-i un cozonac d-ala gras şi aburind de care ţi-e poftă, dar în care deseori găseşti coji de nucă de-ţi rupi măselele şi bombăni d-alea cu neamuri, în timp ce-ţi masezi energic falca. Mai stai câteva minute şi mai iei o îmbucătură. Cu frică aşa, dar merită! Ai nimerit-o bine, iar coca aia fragedă cu nucă e delicioasă ca zilele bune!

Noroc că zilele bune se împletesc cu alea nasoale, şi uneori, doar uneori, Doamne Doamne pune la super-ofertă mai multe zile marfă. Şi atunci simţim şi noi fericirea. Şi taaaaaare bine mai e!  

În ceea ce mă priveşte, am diplomă la avansaţi, sunt campioană când vine vorba de paharul vieţii. Chiar dacă el e 90% plin, eu tot gol îl văd. Sunt pretenţioasă, perfecţionistă, puţin cialapa. Probabil e cazul să-mi schimb lentilele de contact.

La tine cum e? Eşti optimist din ala incurabil sau un bacovian modern?

Cu dragoste,

D.

miercuri, 19 decembrie 2012

dianacuvanilie is back. Me too.




Ce faceti, zânuţilor? Vă pupă Daiana! După cum observaţi, am lipsit vreo 2 luni de pe blog. Motivat. Dar nu am stat degeaba. M-am ocupat de o rebranduire a conceptului dianacuvanilie, dar şi a mea ca om. M-am demontat şi m-am reconstruit în perioada asta, mi-am dat un restart, m-am regăsit, refăcut, reparat. Poate o să vă povestesc cândva, atunci când o sa ma apuce melancolia, starea zen, piticu’ roz.

Aşadar, blogul are imagine nouă. O prăjitură mai delicioasă ca prima, mai cremoasă, mai arătoasă, într-o nuanţă leşinător de girlie. Pentru că aşa am vrut! Na! Şiiiiii, noutatea cea mai noutate, are secţiuni – pentru că de acum o să scriu mai mult, mai vanilat, mai piperat, despre tot ce înseamnă modă, frumuseţe, bârfe, dar şi poveşti. Ale mele. Şi ale tale.

Sper să vă strângeţi cât mai mulţi aici. Să citiţi ce scriu şi să vă regăsiţi. Să vă bucuraţi de review-uri de produse (o să fac şi d-astea şi o să le spun pe şleau, fără lugulugu), să plângeţi ca tăntălicii când mă chinuie pe mine elucubraţiile despre dragoste, să fiţi fericiţi că mai e cineva la fel ca voi, să râdeţi la glumele mele stupide şi să vă enervaţi când vă daţi seama că scriu despre voi. (Mititico, ce-ai zice dacă nu mi-ai mai controla obsesiv pagina de Facebook de pe contul ala fake? Pupă mama fata!)

Acestea fiind puse, păşim împreună în 2013 în straie noi, roz ca bomboanele fondante. Vă aştept aici, pe dianacuvanilie. Ah, şi să aveţi un Crăciun perfect. Frumos ca voi!

Cu drag,

D

Scrie-mi aici!

dianascrie@gmail.com



My life is sweet as vanilla.

luni, 1 octombrie 2012

Iubirea e simplă. De ce mama mă-sii o complicăm atât?!?





Întotdeauna am fost un bun psiholog pentru prietenii mei. Mă laud, aia e, dar ce-i al meu, e al meu. Şi asta nu pentru că am citit eu cărţi de specialitate, ci pentru că mă implic în poveştile lor, le simt temerile, pasiunile, problemele, empatizez cu ei şi tac. Ştiu să ascult. Iar apoi le spun părerea mea, fără să am pretenţia să o ia drept sfat. Şi păstrez pentru mine ceea ce ei, cu sfială şi voce şoptită, au avut încredere să îmi impărtăşească. Şi cu unele persoane poate m-am certat între timp, dar micile lor comori, vinovate, decadente sau mult prea dureroase, au rămas la mine, în seiful sufletului.



Cunosc nişte oameni care trăiesc fericirea în 2. Îi admir, îi binecuvântez. Când se uită unul la altul, se respiră. Se cunosc. Nu pot trăi unul fără celălalt. Nu mai au orgolii personale, nu au răutăţi, au decât vise. Comune.

Crezi că vorbesc de perechile alea care se sărută ostentativ pe canapelele albe din club? De cei care şi-au dat check in pe aeroport în Cancun? De aia care zâmbesc şmechereşte cu trabucul în dinţi în timp ce gagica îşi etalează noua poşetă Louis Vuitton? Ţi-ai gasit! Nu tătucă, aia e paradă ieftină, iubire la kil, "sex frontal, sex orizontal, hai vino Carolaina ca să ţi-o fac iar", vorba lu’ nemuritoru’ Romeo.

Oamenii aştia sunt simpli. Probabil că nu au auzit de Tag Heuer, Marc Jacobs şi nici Moncler. Probabil nici de Guy de Maupassant, şi nici nu scriu corect gramatical. Cu siguranţă nu au mâncat supă cremă de creveţi şi nici burrata, nu au fost în Provence şi nici cu Kilian nu s-au parfumat.

Ei se ţin de mână pe stradă şi merg la bâlci. Îşi fac poză cu soba de teracotă în spate, mănâncă ciorbă de perişoare, friptură cu piure şi clătite cu magiun şi citesc Formula As. El îi spune „Te iubesc” în fiecare zi, pentru că nu îi e ruşine şi nici orgolii n-are. Îi face cadou brăţări cu mărgele de plastic şi o bluză de la 38, iar ea e fericită. Şi când le poartă spune tuturor cât de mândră e de bărbatul ei. Îl iubeşte. Nu-i place să gătească ciorbă de burtă, se fierbe greu, dar face des, pentru el. Şi el o înfulecă cu poftă, cu multă pâine, şi e fericit. Şi ea e, pentru că e el. Şi lumea lor e mică, şi simplă, şi fără sclipiri de Swarovski. Dar e autentică.

Noi, aştia emancipaţii, suntem nişte superficiali. Avem nevoie de haine în tendinţe, avioane, cărţi de credit, concerte, make up, Iphone5, kangoo jumps, rahat pe băţ – poate, poate scapăm de nefericire. Şi, ghici ce? Nu scăpăm. Pentru că, de fapt, tânjim după dragoste. Dar unde Doamne iartă-mă s-o găseşti printre atâtea tinichele cu care ne împopoţonăm viaţa?!?

Iubirea e simplă. Noi ne batem joc de ea şi-o transformăm în afacere. 

Cu drag,

D

joi, 20 septembrie 2012

Prietenie, poamă acră! Că aia dulce e greu de găsit.




Pe sistemul Connect R - eu vara nu scriu. Dar na că s-a făcut toamnă.

M-am dus mai devreme în bucătărie. Îmi era pofta de struguri. Am deschis uşa frigiderului, mi-am luat castronul cu bulinele mov şi zemoase şi...am început să râd singură. A prost, cum s-ar zice.

Un măr, un iaurt expirat de vreo 2 săptămâni, 4 roşii bio, cadou de la mama, nişte mozzarella, un sos de soia şi...17 parfumuri. Mda. Asta am eu în frigider. Şi mă gândeam că, dacă ar trăi mamaie, Dumnezeu s-o odihnească, şi-ar face 10 cruci şi 15 plecăciuni şi tot nu i-ar veni să creadă.

Asta a fost aşa, în loc de intro, că eu altceva voiam de fapt să zic aici.

Băi, eu sunt invidioasă pe bărbaţi. Mi-e ciudă când îi văd că se trezesc dimineaţa şi-n 5 minute sunt gata de plecare pentru că ei nu trebuie să se spoiască cu fond de ten Lumiere Active Rejuvenesse Hybrid SPF 16 Matifiant Hidratant Colorant Exasperant Iritant Deloc-important, să-şi facă genele (apropo, voi aţi observat ce gene lungi şi întoarse au aştia??? Mizeriile!!!), să îşi pudreze nasul, să îşi pună protej-slip cu aromă de ocean în spume şi levănţică proaspăt culeasă din Etiopia şi nici să-şi repare cearcănele cât găleata cu un şpaclu de concealer.

Îi invidiez că umblă cu păr pe piept şi pe spinare şi lumea zice că-s macho, iar noi dacă uităm să ne epilăm pe mâini strigă toţi în cor „Uite-o pe sor-sa lu’ King Kong!”. Mă oftic de numa’ când văd ce parcări imposibile fac din 3 mişcări, iar nouă ne tremură gladiolele când dăm cu spatele 5 metri. Mă enervează la culme că ei arată bine într-un tricou lăbărţat şi o pereche de jeanşi, iar noi trebuie să ne coţopenim pe tocuri cât macaraua care ne rup de incomode ce sunt!

Dar cel mai mult îi invidiez pentru relaţiile lor de prietenie. Bărbatul, când îşi alege tovarăşii, parcă face legământ sacru cu ei: „la bine şi la rău, eu rămân fratili tău”. Ei nu lasă femeile să le intervină în viaţă, chiar dacă le sunt soţii, îşi văd în continuare de serile lor ca băieţii - la poker, remi, bere, fotbal sau seminţe (după educaţie şi remuneraţie) continuă să se vadă, să se sune şi să aibă glumele lor cu circuit închis de genul „Cine e sefuuuuuu’??? Facem deranj în seara asta, nepoate! Suntem artisti, ce (organul genital masculin) mea! ”(proaste, adevărat, dar cu încărcătură sentimentală!).

Pe când femeia...eh, femeia îşi uită cea mai bună prietenă în 10 minute: „aaa, nu ieşim azi,  îi calc şosetele lu’ iubi şi îi fac mâncărică de măzărică după reţeta lu’ ala de la MasterChef”. Femeia îşi schimbă cea mai bună prietenă cu o alta, cu mai multe intrări în lumea bună. Femeia e în stare să se cupleze cu iubitul aleia de-i zicea BFF. Femeia e o specie mai speci...ală.

Femeia ţi-e prietenă azi. Şi mâine, şi încă 2 ani. Apoi nu mai e. Dispare. O găseşti la o cafenea cu tipa pe care o bârfea de mama focului şi o alinta cu cele mai dulci apelative, de la "proastă" la "panaramă". Acum râd împreună şi plănuiesc vacanţe.

Femeia nu e în stare să menţină o relaţie de prietenie adevărată. Pentru că nu ştie să fie loială, dedicată şi sinceră. Când Dumnezeu ne-a făcut din coasta lui Adam, trebuia să se gândească să ne pună şi un pic de creier.


D-aia prietena mea cea mai bună e un bărbat.

Hai, bine v-am regăsit! Sunteţi mai bronzaţi sau mi se pare mie?

Cu drag,

D

marți, 17 iulie 2012

Sănătatea e cea mai importantă. Şi nu e clişeu.



Nu mă scuz pentru că scriu mult mai rar. Nu am de ce. Uneori nu scriu pentru că mi-e lene, alteori sunt mult prea obosită sau nu am timp, uneori nu am chef, sunt tristă sau atât de fericită încât nu vreau să împart cu nimeni.


În viaţa asta nu, nu suntem egali. Nu trăim în aceleaşi condiţii, nu avem aceleaşi conturi bancare, vise, convingeri, planuri, maşini, iubiri sau deziluzii. Există însă un domeniu în care, da, chiar suntem egali. În faţa bolii. Pentru că oricât de bogaţi ar fi unii, şi oricât de amârâţi alţii, că te tratezi la Viena sau la dispensarul satului, durerea tot aia e. Şi, sincer vă spun, doar unii oameni cunosc secretul, leacul tuturor bolilor şi alinarea oricăror suferinţe. Dumnezeu.

Doar El, Drăguţul, îşi pune mila şi tratează orice durere, acolo unde şi medicii se declară depăşiţi, unde omul devine nepuncios.

Iar atunci când pe cel de lângă tine îl doare, indiferent dacă ţi-e drag sau nu l-ai putut suferi din varii motive, îl iubeşti. Eşti lângă el. Pentru că realizezi că nu doreşti răul nimănui, iar suferinţa fizică este o povară nedreaptă pentru oricine.

Aşadar, să ne amintim mai des că vorba „ noi să fim sănătoşi, că le trecem pe toate” este cât se poate de adevărată şi reală. Să nu ne mai stresăm din toate rahaturile, să nu ne mai plângem că nu avem bani de chiloţi de la Sarrieri sau poşetuţe de firmă, că ţi-a zgâriat un idiot Range-ul din parcare, că iubitul a uitat că e aniversarea voastră (cretinul anului, merită totuşi o atenţionare la prima, părerea mea!), că X-uleasca are picioare mai lungi, gene mai întoarse şi o viaţă mai strălucitoare. Dacă nu ai sănătate, poţi să te – faci treaba micuţă - pe toate.

Aşadar, dragelor şi dragilor, cunoscuţi şi necunoscuţi, prieteni şi invidioşi, oameni frumoşi şi nesuferiţi, trişti sau veseli, bogaţi sau săraci, tuturor vă doresc sănătate multă şi ocrotire divină!

Doamne ajută!

Cu drag,

D

luni, 18 iunie 2012

Uite fashionista, nu e fashionista! PS. Când vă reveniţi?





Lucrez în presă de 6 ani, şi scriu despre dulcegării de femei tot d-atâta. Le am cu moda, ştiu să-ţi zic că Jeanne Paquin a fost prima femeie designer, că fusta mini a fost inventată de Mary Quant şi că rochia tunică a apărut prima oară sub semnătura Balenciaga. Mă îmbrac frumos, ca o domnişoară ce sunt, am o colecţie bunicică de rochii de dantelă şi mă mai uită Dumnezeu câte 2-3 ore prin Mall, în special pe la H&M. (port brandul asta de pe la 13 ani. Just love it!). Dar taică, nu sunt FASHIONISTĂ. Şi nici nu am tupeul să mă autoproclam asta. Ador să mă îmbrac în trening şi să mă duc cu ATV-ul prin pădure, să mă umplu de noroi, mă simt minunat în pijamale, iar şosetele flauşate sunt viaţa mea.

Şi-atunci m-apucă râsul de-mi vine a plânge, că nici eu nu mai ştiu, când le văd p-astea mici pe Facebook, toate cu bloguleţe, toate fashionistele soarelui, stelelor şi galaxiilor, cu pozuţe în care îşi etalează, stilatele de ele, ţinutele fabuloase. Nu zic NU şi nici n-aş vrea să mănânc căcat, unele fete sunt chiar drăguţe, au haine frumos mixate, dar ATÂT! PUNCT. Altele se îmbracă un pic mai frumos decât tanti Tanţa de la ţară.

Asta, dragele mele, nu vă transformă în fashioniste. Îmi pare rău L

Din punctul meu de vedere, în România avem doar vreo 5 asemenea exemplare, fashioniste genuine, care respiră MODĂ, nu aer ca mine şi ca tine. Şi mănâncă tot MODĂ. (mie îmi place humusul cu muguri de pin, iami, iami!).

Şi vă dau şi nume, ca să vă luminez, cu tot cu nişte exemple elecvente. Eram iarna asta la un târg de nunţi. Afară - nămeţi cât casa, un ger de-ţi înţepeneau ovarele, vânt şi jale. Când să mă duc acasă, mă întâlnesc cu Iulia Albu şi doamna flapper se oferă să mă ducă cu maşina. Perfect mi-am zis! Inutil să vă explic că Iulia a venit până în parcare la maşină (eram la Romexpo, am mers vreo 7-8 minute!!!) cu rochie decoltată, sandale cu toc de 20 şi ochelari de soare Prada!!! Fraţilor, era 9 seara, era beznă, afară minus 15 grade, iar eu degeram în UGG-uri cu blană!! M-am luat de ea ca o babă în devenire ce sunt, i-am ţinut istoria răcelii, iar ea, cu dinţii clănţănind, mi-a replicat: „Moda cere sacrificii, nu eşti fashion doar când e frumos afară”. Na mai comentează ceva Soreasco, dacă mai ai ce.

Zilele trecute m-am dus să mă văd cu Alina, jumătatea blondă din cuplul fabulos Enciu-Tanasa. Neimportant ce-am bârfit şi ce-am râs după, interesant e alt detaliu. Ne-am propus să ne vedem la locul cutare, la ora cutare, că diva se întorcea de la sală şi era mai simplu. Nu ştiu voi, dar eu- când mă întorc de la aerobic, arăt ca un mop leşinat, cu hanorac lălâi, părul vâlvoi şi tenişi comozi. Ţi-ai găsit: Alina mea venea agale cu top marinăresc, pe un umăr, colanţi, coc prins voit neglijent, mascara şi sandale cu TOC maică!!! De la sală!

Am încheiat aici.

Şi voi vă spuneţi fashioniste? Hai pe bune, când vă reveniţi?

Cu drag,

D.

marți, 29 mai 2012

Atunci când ţi-e dor...





Dorul doare. E ca şi cum rămâi fără aer preţ de prea multe secunde. Dorul doare încet. Şi intens. Te face să simţi. Şi se declanşează atât de subit, de parşiv, de crud. Adulmeci un fir de parfum, o aromă, auzi o frântură de melodie, vezi o poză, un carusel, o carte, auzi un nume. Iar asta îţi dă peste cap clipa. Iar amintirile curg şi se amestecă nebun ca un uragan furios. Şi te îneacă, te sufocă, te lasă vlăguit şi fără putere.

Miroase a magiun proaspăt şi a miez de nucă. Şi apare o mămăiţă cu păr alb şi mâini aspre, dar aşa de calde, aşa de bune. Mâini care au oblojit bube în genunchii unei fetiţe care a căzut cu bicicleta pe pietriş. Şi care au mângâiat somnul ei, pictat cu căţei şi desene animate. Şi atunci îţi aminteşti. Şi ţi-e dor. Şi n-ai ce face. Spui doar: „Săru’mâna, mămăiţă. Sper că eşti bine”.

Şi apoi vezi o poză. Nu mai e al tău. Şi nici măcar nu-l mai iubeşti. Dar ţi-ar plăcea să opreşti timpul, şi lumea, şi soarele să stea în loc. Şi să v-aşezaţi pe-o bancă. Şi să staţi aşa, în tăcere, ore..şi ore. Şi apoi să-l întrebi: „Ce mai faci? Cum eşti?”. Şi să-ţi spună doar atât. „Sunt bine. Dar tu? ”. Şi nimeni să nu ştie vreodată.

Ţi-e dor. Poate de ani de zile. Dar eşti prea mândru să îţi recunoşti asta. A fost cândva prietenul tău cel mai bun. Mâncaţi covrigi şi ciocolată cu rom cu banii furaţi de la fraţii mai mici din puşculiţe. Şi aţi avut pojar în acelaşi timp. Şi vă leagă „Hoţii şi vardiştii”, trasul cu cornetul cu bold, Maria din clasa a III-a, şi guma Action Man. Dar acum vă despart oamenii, orgoliile şi frica. Sună-l. Spune-i că-ţi lipseşte. Aşteaptă de prea mult timp...

Ţi-e dor de acasă. Ţi-e dor de tata care te mângâie mereu pe creştet, iar atunci când o face, simţi că ai iar 5 ani. Ţi-e dor de mama care...ce cuvinte pot descrie mai bine lumina infinită din ochii ei atunci când te vede? Şi fericirea din glas? Ţi-e dor de perna ta, care miroase a somn şi a vise, de străzile copilăriei, de cărţile dragi care ţi-au fost porţi de evadare de atâtea ori, de casetofonul cu luminiţe colorate, de ceasul auriu şi mare din perete, de bibeloul cu pescarul asiatic, de mileuri, de plăcinta cu mere, de penar, de echer, de stiloul cu rezerve, de gulerul croşetat, de uniforma apretată, de profesori, de salam cu pâine, de păpuşa Barbie. De copilărie.

Dar de tine ţi-e dor vreodată? De tine bun, optimist, zâmbitor, fericit. De tine în momentele în care nu urăşti, nu invidiezi, nu răneşti. Când nu îţi faci iubita să plângă. Când nu îţi jigneşti iubitul. De tine când radiezi şi împărtăşeti dragoste necondiţionată. Fă-ţi timp să te regăseşti.

Ştii ce? Mi-e dor de tine. Ce bine că te văd mâine.
.................................................................................

Cu drag,

d.

PS. Laura, mă bucur că-mi citeşti blogul. Ştii tu cine J 



duminică, 20 mai 2012

Cum stai cu invidia? Cam bine, cred.




Nu iubirea, şi nici ura - nu sunt cele mai puternice sentimente din lume. Ci invidia. Acest colos emoţional care roade ca un şmirghel, care fură energie şi difuzează răutate. Când te invidiază necunoscuţii, te doare fix în plăcintă. Nasol şi dureros este atunci când aia dragi ţie încep să fie infestaţi cu această boală grea, a invidiei.

De ce, soro? Ai mâncat cu mine din aceeaşi blidă, vorba aia, acum care ţi-e problema? De ce în loc de „bravo”, „felicitări”, „mă bucur pentru tine” sau tradiţionalul „ia d-aci un Like” o arzi dubios cu răutăţi, cu zâmbete schimonosite şi mâncat căcat? (Hai să-ţi dea mama o linguriţă, să papi încet, să nu te îneci!).

Aş vrea să zic „nu mă afectează, nu doare”. Dar sunt om, nu maşină de cusut, deci simt. Bine, asta până într-un punct, când o să devin ne-„simţitoare”. E o rezolutie buna pe 2012.

„Soro” asta e un apelativ generic. Mă refer la femei şi bărbaţi deopotrivă, la prieteni pe care i-am avut şi nu îi mai am, sau poate îi mai am, dar ei nu ştiu că i-am dat la spate, păstrez doar aparenţe.

Şi mă refer şi la oamenii din jurul tău, aştia care te invidiază cu program: dimineaţa, la prânz şi seara, dupa Capatos.

Ştiu ei cine eşti tu? Cât ai muncit pentru ceea ce ai? Ce ai îndurat? Dacă ai râs sau au plâns, dacă zâmbetul ala perfect de pe faţa ta e adevărat sau e la fel de fals ca Hermesu’ lu’ Tonciu?

Şi mai avem aici o categorie de micuţe şi micuţi invidioşi. EX-ii. Să trăiţi maică, cu ce gând pe la noi prin viaţă, again? Aveţi invitaţie?

Din moment ce vă aflaţi în ograda foştilor, frumos ar fi să rămâneţi la locul vostru. Şeeeezi domol, dragă, la loc comanda –prietene! Cu mulţumiri. (Ce vă mai place să vă băgaţi ca spirtu-n ochi!!! Ntz Ntz!)

PS. Şi acum iar o să se simtă avizaţi nişte muşterii şi vreo 3 domniţe. Anunţ: în povestea asta nu e vorba despre voi. Ştiu că v-aţi fi dorit! Poate data viitoare J

Iar la final, o sugestie: înlocuiţi invidia cu shaorma. O să avem mai mulţi obezi în lume, dar mai puţină răutate.

Cu drag,

D.
  

luni, 14 mai 2012

Pentru tipi. Mic îndreptar pentru descifrarea femeii.



Femeia e altă specie. Nu neapărat mai bună sau mai evoluată, ci doar distinctă faţă de orice există şi vieţuieşte pe planeta asta. Rasa noastră e specială şi minunată, dar ne strică vreo 2-3 chestii. Sau 4. Sau 5...000?!? Mda.

Când intrăm într-o relaţie, ar trebui să avem în băgăjel, pe lângă rujuleţ, pantofiori şi parfumel, un ghid. De vreo 600 de pagini, cu scris mărunt, cu coperţi roşii şi cu un titlu de neam prost: „Îndreptar pentru buna mea utilizare şi înţelegere, cum să mă iubeşti, suporţi şi răsfeţi toată vieţişoara ta”. Şi să-l facem cadou iubitului încă din primele zile, alături de urarea: „Nu ştii în ce te-ai băgat! Succes!”.

Aşadar, în linii mari, iată ce ar trebui să cuprindă. Să spicuim oleacă!

„Iubi, ţi se pare că m-am îngrăşaaat?”

Traducere:
Vai de mama ta şi de tot neamul tău dacă îndrăzneşti să cârâi următoarele răspunsuri: „un pic”, „da”, „pe la burtă”, „aşa mi s-a părut şi mie”. La acest gen de întrebare, femeia vrea să audă un singur lucru: "Ce-ai iubito?!? Eşti super sexy, lasă prostiile astea!"

Baftă, tati!

„N-am nimic. Nu sunt supărată”

Traducere:
E cel mai rău răspuns posibil, de la Adam şi Eva încoace. Dacă auzi asta, stai pe un butoi cu pulbere. Nu doar că e supărată, e gata să erupă ca Etna, deci maaare grijă! În această situaţie, cel mai bine e să taci, să o iei în braţe, să o săruţi. O să te respingă, tu te faci că nu observi. O mai pupi o dată. În situaţia asta, bine ar fi să scoţi din piatră seacă o prăjitură, o ciocolată, o măslină. Sau să-i laşi carduţu pe noptieră. Ştie ea ce să facă cu el.

„Ce zici, îţi place prietena mea Cristina? E bună, nu?”

Traducere:
Întrebare capcaaaaană! Să nu te bucuri ca prostu’ că gagică-ta e altfel şi poţi să vorbeşti cu ea orice. Dacă ai apucat să răspunzi „daaa, e super mişto tipa” şi să afişezi şi-un rictus de mascul în călduri, te aşteaptă 7 ani apocaliptici. Varianta corectă este: „cine mă, nasoala aia? Tu nu ai văzut ce paranteze are? Hai mă iubito, lasă-mă cu d-astea”. Ta-naaaaam!

„A, da, e în regulă să ieşim şi cu prietenii tăi de aniversarea noastră!”

Traducere:
Prietene, ai făcut-o lată. Ai vrut să fii zmeu şi să îţi împaci şi iubita şi prietenii şi să ieşiţi în oraş, beleaua e că ciuciu sex când ajungeţi acasă. S-a supărat, e clar. Şi vrei să-ţi spun că-şi cumpărase lenjerie de la Victoria?

 „Nu ştiu, facem cum vrei tu

Traducere:
Eşti un idiot, ştii prea bine că nu voiam să facem aşa şi eu îmi doream cu totul altceva, acum lasă, e clar că nu mă cunoşti, că nu mă respecţi, că nu mă iubeşti. S-a terminat. Morala: faci întotdeauna ca femeia. Dacă iese bine, o lauzi. Dacă iese nasol, e vina ta. Întotdeauna vina ta.

To be continued...

Cu drag,
d

miercuri, 25 aprilie 2012

Dragostea pentru toată viaţa durează 3 ani. Ce ne mai place divorţul!




Asta-i frumuseţea unui blog personal. Ai chef şi timp, postezi o elucubraţie grozavă! N-ai, nu scrii. Pentru că aşa vrei tu.

Eu n-am avut nici chef, nici timp. Trebuie să am inspiraţie şi să am ceva de comunicat, să găsesc măcar o oră liberă şi să am o stare specială ca să mâzgălesc coala asta virtuală.

Trăim nişte vremuri de rahat. Din toate punctele de vedere. S-a sucit lumea cu curu-n sus, ce era odată valoros acum e aruncat la gunoi, tinichelele şi lichelele sunt peste tot şi sunt adulate, Dumnezeu e bagatelizat, dar Pepe şi Pastrama lui sunt ridicaţi pe un piedestal.

Nu mai citim cărţi că sunt boring, iar Albert Camus nu e cool ca Vârciu, rupem Facebook-ul în două şi ne dăm rotunzi că avem prieteni cu miile dar suntem nişte singuri trişti.

Pe vremuri, când poate eu eram încă în faza de proiect, oamenii se iubeau şi se casătoreau. Şi se iubeau aşa vreo 60 de ani dacă îi ajuta Dumnezeu să ajungă la stadiul avansat de boşorogi, şi tot atâta timp rămâneau căsătoriţi. Noţiunea de „divorţ” era SF, un fel de Ozeneu din fier cu beculeţe colorate, un termen blamat şi aproape străin. Atunci conta ce zicea tata părintele la altar: „La bine şi la rău, până lady in black ne va despărţi”.

Astăzi, divorţul e în trend. Dacă n-ai o pereche de Louboutini, nişte tenişi Louis Vuitton şi un divorţ la activ la doar 30 de ani, eşti un fraier. Te caci pe tine de iubire când o iei p-aia de nevasta, ea leşină de amor ghebos pentru tine, faceţi nuntă mare, ca la palat, cu paranghelie şi caviar la metru, o ardeţi high class în luna de miere prin Bora Bora, turnaţi şi un copil după şase luni, iar după încă un an: ŞOC! Tati, mami, noi divorţăm! S-a rupt lanţu’ de iubire, ne-am înstrăinat, ne-am înşelat puţin, aia e, pa şi la gară, NEEEXT!

Căsătoria nu mai are nicio valoare, iar dragostea a ajuns la fel de preţioasă ca un ibric de alamă. Astăzi nimeni nu mai luptă să repare dacă ceva nu merge, nimeni nu mai dă 2 lei pe noţiunea de familie. Ne schimbăm iubitele şi iubiţii ca pe şosete, spunem „te iubesc” la fel de simplu cum rostim ”shaorma”, facem din relaţiile noastre subiecte publice pe Facebook, totul într-o mascaradă penibilă demnă de Zmeura de Aur.

Cum e domne aia: azi ne iubim şi nu respirăm unul fără celălalt, peste 2 ani suntem nişte străini care nu-şi mai dau nici „bună ziua” pe stradă? (asta în cazul fericit în care nu e circ, iar întâlnirile inopinate se transformă în lupte pudrate cu înjurături ca pe stadion la Manchester!).

Eu aleg să cred încă în dragoste for ever, căsătorie şi familie. Probabil sunt cam dusă.

Hai vă pup cu drag, îmi era dor de voi!

Di 

joi, 23 februarie 2012

Există mă prietenie între o femeie şi-un bărbat?




Sondaj

Există oameni pe lumea asta care au un job foarte stresant, solicitant şi prost plătit: sunt hateri. Adică invidiază, comentează, nu suportă, bârfesc, mănâncă căcat cu gura plină şi mai zic şi „săru-mâna pentru masă”, după care mai cer o porţie. Nesătulilor!

Unii o fac din plictiseală, alţii din prea multă suferinţă de sine, unii pentru că sunt frustraţi şi trăiesc o dramă personală continuă, şi unii degeaba.

Tu în ce categorie te încadrezi?

(„În niciuna”. Asta mi-aş dori să fie răspunsul vostru, al tuturor celor care citiţi)
-------------------------------------------------------------------------
Există prietenie adevărată între o femeie şi-un bărbat? Există. Până la un anumit punct.

Eşti cu el de 7 luni. Îl iubeşti deja ca o fraieră leşinată, dar încă nu i-ai zis. Ar fi penibil având în vedere că el e încă la faza aia „cum ziceai că o cheamă pe maică-ta? Aaa, da, Elena”, în timp ce tu îi ştii tot arborele genealogic, care e ciorba preferată a lu’ bunică-sa şi când îi expiră lu’ tac-su Casco la maşină. Mda. Cum ziceam. F-R-A-I-E-R-Ă.

Bun. Şi îl iubeşti şi îl suporţi. Dar n-o suporţi pe ea. Pe cea mai bună prietenă a lui, aia pe care o cunoaşte de 10 ani, cu care a crescut împreună, lângă care a stat în bancă în liceu, căreia i-a cumpărat tampoane în excursie, fata care şi-a şters mucii şi lacrimile pe umărul lui când a fost părăsită prima oară. Pentru că AIA a fost acolo prima, cu mult înaintea ta. Ştiu totul unul depre celălalt, au un limbaj al lor, parcă secret, se înţeleg din priviri, iar el o alintă într-un fel pe care pe tine te scoate din minţi. Şi când o vede o mai ia şi-n braţe şi-o strânge. Şi-atunci îţi urcă sângele-n pupile, simţi că-ţi pulsează tâmplele şi visezi cu ochii deschişi cum ai apuca-o de părul ala lung şi-ai scutura-o bine. Să simtă.

Dar ea vine la tine cu ochii aia galeşi, te pupă apăsat pe obraji şi-ţi zice „ce bine-mi pare că ne vedem iar”, asta în timp ce îţi apucă iubitul de braţ, iar tu, de mâna ailaltă, îl strângi mai rău ca menghina. O deteşti.

Şi sunteţi mulţi, la restaurant. Asta te sărută, râde la glumele tale, dar parcă atunci când vorbeşte ea e fermecat. Îi joacă ochii-n cap, se uită la ea ca la stele, ea chicoteşte şi se răsfaţă, el e topit: „e ca sora mea mă, am trecut prin multe împreună”. (Ai trece tu şi pe la ea prin pat, se vede pe faţa ta măăă!, îţi zici în gând ca un om în sevraj)

STOP.

Da, există prietenie sinceră şi de durată între o fată şi-un băiat. Dar în momentul în care unul dintre ei are o relaţie, celălalt trebuie să se retragă. Din dragoste pentru cel mai bun prieten şi din bun simţ pentru femeia lui. Sau bărbatul.

Am fost cea mai bună prietenă a cuiva, iar gagică-sa m-a detestat din toţi rărunchii. Nu ştiu de ce am impresia că o face şi acum. Total degeaba.

Am fost şi de cealaltă parte a baricadei. Îmi venea să dau de pământ cu cea mai bună prietenă a iubitului meu. Şi da, am înlăturat-o mişeleşte. (Sau a fost aia o finuţă şi s-a retras ea, dar m-a lăsat să cred că sunt eu şmecheră. Dacă da, merci soro!)

Aşadar, dacă eşti cea mai bună prietenă a lui, iar el e cuplat, lasă-l femeie în pace. O scuteşti pe gagică-sa de crize şi spume, iar pe tine de practici voodoo şi multe înjurături.

Dacă ai statutul de iubită şi prietena lui cea mai bună îţi mănâncă sufletul cu linguriţa, dă-i link să citească postarea asta. Succes!

Cu drag,

D.

luni, 13 februarie 2012

Dragoste şi ciocolată





Nota: Dacă citeşti ce scriu în secunda asta, înseamnă că eşti la mine pe blog. Prietene, nu te-am invitat eu. Dacă nu-ţi convine ce scriu, vezi că e un X mic în dreapta sus. Să trăieşti!

Pe pagina asta, la umbra titlului delicios, scriu ce vreau. Îmi asum ceea ce debitez aici, spun chestii pe care şi tu le crezi, le simţi, le gândeşti, dar nu ai tupeul să le strigi în gura mare. Că eu cam asta fac. Şi mă joc cu adevăruri, le împletesc cu fabulaţie, presar puţină ironie, pudrez cu imaginaţie şi le dau share. Serviţi, vă rog! Unii ziceţi că-i mişto şi vă place, unora dintre voi le cam stă în gât. Guess what? I don’t give a fuck. N-o să vă fac Heimlich.

Love, love, love...

Cine îţi zice dacă iubeşti cu adevărat? Există vreun barometru de măsurat nivelul sentimentelor? Când ştii că tu iubeşti mai puţin decât te iubeşte ală de lângă tine? Cât durează dragostea? Unde începe şi când se termină? De ce se termină? Cum rămâne cu fraza aia siropoasă şi cretină „la bine şi la rău, până când doamna cu coasa vine să ne ia în excursie”?

Când eram mică, visam să mă mărit. Acum nu ştiu ce să mai zic. Logic că sper la momentul ala, că mi-l închipui seren şi perfect, alături de bărbatul meu, Mr. Right, dar parcă imaginea asta idilică mi-e zguduită în permanenţă de poveştile pe care le aud, le văd, le trăiesc.

Sunt oameni care se iubesc până la stele şi înapoi, iar după 5 ani de miere se detestă, iar singurele cuvinte pe care şi le mai spun au legătură cu neamuri, de obicei mame, părţi ale corpului şi verbe neortodoxe. Unde se topesc toate sentimentele alea sublime, ce se dereglează în mecanismul iubirii, care sunt factorii care duc la asemenea dezastre?

Probabil că şi dragostea asta are un termen de valabilitate. Pachet „Iubire Premium”, calitate superioară, fără conservanţi şi aditivi, expiră peste 3 ani de la data achiziţionării. Sau 7 ani, pentru aia mai norocoşi. Sau doar 10 zile, în caz că dragostea e scurtă şi se alterează repede. Deci trebuie consumată cât mai rapid. (Şi cu protecţie!).

Singura problema este că nouă nu ne arată nimeni eticheta dragostei. E la risc. Uneori zici că e produs bun şi minunat şi se strică fără să te aştepţi. Şi din dulce devine amar şi atunci te chinui, şi nu-ţi place, şi nu mai vrei. Dar aşa te-ai obişnuit. Cum să arunci? Şi mai iei o muşcătură, şi te amăgeşti că e bine, când e al naibii de rău. Şi mânânci a prost până te îmbolnăveşti. Şi atunci decizi că e momentul să let it go.

Sau poate îţi alegi ceva în care nu crezi. Şi n-are niciun gust. Dar mai încerci o dată. Şi încă o dată. Până realizezi că nu-i aşa de rău. Iar apoi asta devine gustul pe care-l adori mereu. Toată viaţa.

Dragostea e ca o ciocolată. Arată mereu minunat. Uneori e sublimă şi îţi delectează viaţa, alteori te bagă în spital cu toxiinfecţie sentimentală. 


Poftă bună!

Cu drag,

D

joi, 9 februarie 2012

Facebook e de căcat.




Nu neg şi nici nu contest un milion de chestii foarte tari ale acestei platforme de socializare. Oricât de clişeistic sună, da, mi-am regăsit vechi prieteni şi colegi, am dat add profesoarelor din liceu ceva mai modernizate, m-am împrietenit cu o grămadă de lume de care am nevoie la job, îmi promovez munca, blogul, proiectele, şedinţele foto, filmările şi urmăresc o mulţime de chestii care mă interesează, de la ce mai scoate nou Buble, la pagina oficială Giambattista Valli sau fan clubul Hello Kitty (mdah, old habits die hard.)

Probabil că şi pe tine te satisface „faţa de carte” albastră, că o arzi cu orele pe la FarmVille, mai dai o tură cu check in pe Dorobanţi, faci ecografia statusurilor de peste zi ale prietenilor şi share-uieşti poze cu mesaje cretine sau profunde de la Craioveanu de pe Wall. Sau de la Raicu. Depinde cât eşti de inteligent.

Însă, dacă stai să te gândeşti mai bine, Facebook-ul asta e o mare tâmpenie. Cică ai 657 de prieteni. Dacă mâine te-ai umple de urticarie şi ai avea nevoie de soluţie mentolată, câţi s-ar duce prietene la farmacia să-ţi ia? 1? 2? Eşti un fericit dacă şi atâţia!

Şi stai şi te chiombeşti în monitor, şi-ţi mai pui mâna la gură de uimire: „Vaaai, ce viaţa are proasta asta nene. Ce vacanţe. Ce casă. Mereu machiată, mereu coafată....vaaaai şi uite-l pe Costel ce s-a ajuns, ce maşină şi-a tras al naibii, şi ce ceas...o fi original? Şi Margareta...acum stă la Paris. Cum o fi ajuns acolo?”. Dar tu ai impresia că gagica aia şi-ar pune poze cu ea nemachiată, cu izmenele cu care stă prin casă sau la piaţă la Delfinului când cumpără praz? Că maşina aia e a lui Costel? Că Margareta stă la Paris de bine ce-o duce? De fapt munceşte ca o sclavă ca să-şi plătească studiile.

Aşadar, FB e un bullshit. Vedem doar ce vor alţii să vedem. Ne spoim imagini flamboiante, strălucitoare, flashy mother fucking cool, când de fapt toţi avem depresii, supărări, amăgiri, probleme, emoţii, disperări, căderi, nefericiri, bad hair days. N-aţi vrea să ne postăm toţi poze când avem gripă, avem nările roşii de la atâta şters de muci, ochii lăcrimoşi şi buzele arse de febră? Nu? Ziceam şi eu...

Ah, şi cea mai tare chestie...FBI-ul zis şi Facebook. Acum nu mai e nevoie să suni pe cineva să vezi ce face, ce a primit de ziua lui, ce a mâncat, ce a vizitat, ce a iubit şi ce-a părăsit. Îţi zice tata Facebook.

Ba mai mult, dacă eşti femeie, stai şi faci pe Poirot cu fosta lui iubită. Te uiţi dacă aia era mai bună ca tine, dacă avea cracii mai lungi, dacă citea mai mult. Şi dacă nu poţi să-i vezi pozele, îi dai Add de pe un cont fictiv. Că ai şi d-ala. (Potârniche mică, zi zău că nu ai făcut aşa!!!)

Şi pe Facebook asta suntem două categorii: aştia care ne punem poze multe, avem albume, suntem activi şi însufleţiţi zi de zi, dăm like-uri şi comentarii, şi „feisbuciştii” din umbră. Aia sunt cei mai periculoşi.

Au 2-3 poze, şi alea tag-uite, nu au activitate, nu mişcă nimic, zici că au cont inactiv. Dar de 
uuuuunde! Stau ca hienele şi nu le scapă nimic. Dar nimic! Ştiu tot ce-ai făcut, la ce oră te-ai conectat, cu cine ai interacţionat şi cui i-ai dat like. Îţi ştiu pozele pe de rost şi te bârfesc ori de câte ori au ocazia. Băi nebunilor, v-ar plăcea să vă pocnească cineva peste urechi şi să nu ştiţi cine-a fost?

Concluzie personală: am văzut pe Facebook că actuala iubită a ex-ului meu poartă ochelarii de soare pe care eu i-am făcut cadou lui, la o aniversare. Isn’t thaaaat sweet??

Cum spuneam, FB sucks. Tocmai mă duc pe pagina mea să pun link către blog. Hahahahaha.

Cu drag,

d.