Dragoste şi ciocolată

Nota: Dacă citeşti ce scriu în secunda asta, înseamnă că eşti la mine pe blog. Prietene, nu te-am invitat eu. Dacă nu-ţi convine ce scriu, vezi că e un X mic în dreapta sus. Să trăieşti!

Pe pagina asta, la umbra titlului delicios, scriu ce vreau. Îmi asum ceea ce debitez aici, spun chestii pe care şi tu le crezi, le simţi, le gândeşti, dar nu ai tupeul să le strigi în gura mare. Că eu cam asta fac. Şi mă joc cu adevăruri, le împletesc cu fabulaţie, presar puţină ironie, pudrez cu imaginaţie şi le dau share. Serviţi, vă rog! Unii ziceţi că-i mişto şi vă place, unora dintre voi le cam stă în gât. Guess what? I don’t give a fuck. N-o să vă fac Heimlich.

Love, love, love...

Cine îţi zice dacă iubeşti cu adevărat? Există vreun barometru de măsurat nivelul sentimentelor? Când ştii că tu iubeşti mai puţin decât te iubeşte ală de lângă tine? Cât durează dragostea? Unde începe şi când se termină? De ce se termină? Cum rămâne cu fraza aia siropoasă şi cretină „la bine şi la rău, până când doamna cu coasa vine să ne ia în excursie”?

Când eram mică, visam să mă mărit. Acum nu ştiu ce să mai zic. Logic că sper la momentul ala, că mi-l închipui seren şi perfect, alături de bărbatul meu, Mr. Right, dar parcă imaginea asta idilică mi-e zguduită în permanenţă de poveştile pe care le aud, le văd, le trăiesc.

Sunt oameni care se iubesc până la stele şi înapoi, iar după 5 ani de miere se detestă, iar singurele cuvinte pe care şi le mai spun au legătură cu neamuri, de obicei mame, părţi ale corpului şi verbe neortodoxe. Unde se topesc toate sentimentele alea sublime, ce se dereglează în mecanismul iubirii, care sunt factorii care duc la asemenea dezastre?

Probabil că şi dragostea asta are un termen de valabilitate. Pachet „Iubire Premium”, calitate superioară, fără conservanţi şi aditivi, expiră peste 3 ani de la data achiziţionării. Sau 7 ani, pentru aia mai norocoşi. Sau doar 10 zile, în caz că dragostea e scurtă şi se alterează repede. Deci trebuie consumată cât mai rapid. (Şi cu protecţie!).

Singura problema este că nouă nu ne arată nimeni eticheta dragostei. E la risc. Uneori zici că e produs bun şi minunat şi se strică fără să te aştepţi. Şi din dulce devine amar şi atunci te chinui, şi nu-ţi place, şi nu mai vrei. Dar aşa te-ai obişnuit. Cum să arunci? Şi mai iei o muşcătură, şi te amăgeşti că e bine, când e al naibii de rău. Şi mânânci a prost până te îmbolnăveşti. Şi atunci decizi că e momentul să let it go.

Sau poate îţi alegi ceva în care nu crezi. Şi n-are niciun gust. Dar mai încerci o dată. Şi încă o dată. Până realizezi că nu-i aşa de rău. Iar apoi asta devine gustul pe care-l adori mereu. Toată viaţa.

Dragostea e ca o ciocolată. Arată mereu minunat. Uneori e sublimă şi îţi delectează viaţa, alteori te bagă în spital cu toxiinfecţie sentimentală. 

Poftă bună!

Cu drag,

D