Suntem bolnavi. Toţi.
Noi, oamenii. Şi nu mă refer la reumatisme, traumatisme, urticarii şi toxiinfecţii.
Avem suflete bolnave.
Suntem nişte nevricoşi,
frustraţi, sechelaţi, fricoşi, răniţi, dereglaţi, infectaţi. Mândria ne roade din
temelii, viciile ne consumă lent, orgoliile ne atacă, frica ne macină, răutatea
ne inundă, depresia ne ucide perfid.
Şi noi visăm totuşi la
dragoste, la iubirea din poveşti, la viaţa perfectă în doi. Şi ne cuplăm. Şi ne minţim
din secunda doi, şi nu partenerul, ci pe noi înşine. Realizăm că omul are mai
multe hibe decât putem noi duce, că sunt diferenţe ireconciliabile, că ţie îţi
place cu trotineta în parc, iar lui telecomanda pe canapea. Că drumul e
acelaşi, dar aşteptările diferite. Dar nu îţi recunoşti asta. Conştiinta îţi
şopteşte „Nu”, tu zbieri „Da” din toţi rărunchii. Pentru că îţi spui: „Dar
dacă...?” (There is no fucking "What if"!!!)
Şi când doi oameni
bolnavi sunt împreună, „te iubesc-ul” e la fel de toxic ca Cif-ul băut cu
paharul. Sentimentele nu sunt reale, sunt plăsmuite de nişte suflete însetate
după ajutor, după atele, după sprijin.
Relaţia bolnavă are
următoarele simptome: dă dependenţă, verbul dominant este „am nevoie”,
suferinţa este la ea acasă, lacrimile sunt prezente zilnic, ideea de renunţare
apare deseori dar nu este niciodată dusă la bun sfârşit.
Tratament imediat: o
despărţire dureroasă, dar sănătoasă, spălarea sufletului prin rugăciune şi
post, prezentarea la duhovnic sau, după caz, la psiholog. Personal, recomand cu
căldură prima variantă.
Tratament a la long: dezintoxicarea
sufletului de traumele copilăriei şi adolescenţei, purificarea trupului şi a
minţii, introspecţie, autocunoaştere, iertare, acceptare, terapie intensivă cu rugăciuni.
Şi abia apoi, suflet
curat, întâlnind, cu voia Domnului, un alt suflet abia ieşit de la rehab, poate
construi o relaţie, o familie, o viaţă sănătoasă din punct de vedere moral,
spiritual şi psihic.
Amin, aşa să ne ajute
Dumnezeu!
PS. Intuiţia şi părinţii
au întotdeauna dreptate. I mean...întotdeauna.
Cu drag,
D
Multa lume recunoaste in sinea ei ca e foarte adevarat ce spui tu aici dar, din pacate, putin au curajul sa treaca la fapte! Deh, tot frica, bat-o vina! Cica ramai singur si, aoleu, ce ma fac acumaaaa...???
RăspundețiȘtergere