Şi ţie ţi-e frică? Să nu-ţi mai fie!

Am încercat să stau departe de subiectele virale din ultima vreme. Sunt tragice, odioase, abominabile, dureroase. Blogul asta nu-i pentru aşa ceva, nu vreau. Aici e lounge-ul unde aerul are gust de vanilie, unde venim să ne descreţim frunţile şi creierii, să râdem şi să ne emoţionăm frumos.

Dar acum vreau şi trebuie să spun câteva cuvinte. Este înfiorător să-ţi fie frică să mergi pe stradă. Să stai cu spaima-n sân că poate-un maidanez sau, mai rău, un psihopat o să-ţi urmărească paşii şi o să-ţi facă rău. În plină stradă. În miezul zilei. Într-o zonă bună. În 2013.

În ce lume trăim, Doamne? Când ne-am transformat cu toţii în nişte bestii însetate de cruzime? Când parcurile au devenit teren de curmat vieţi de copil şi suflete de femeie? Când ne-am pierdut umanitatea şi am ajuns să trecem indiferenţi pe lângă suferinţele altora? Când am uitat că mâinile ni Le-ai dat nu doar ca să cerem cu ele, ci şi ca să oferim ajutor? Când a început joaca macabră de-a vânătorul şi vânatul? Când ne-am vândut sufletele şi am ajuns aceste creaturi demne de dispreţ?

E normal să-ţi fie teamă că vine frigul la munte şi tu ai plecat fără haine groase în valiză. E normal să te temi că vei pierde avionul, că rămâi fără bilete la Hurts, că nu ia Steaua campionatul sau că ţi s-a terminat fondul de ten şi mâine ai super meeting. Şi diversiuni pe aceeaşi temă. Dar atât. Atât.

Nu există soluţii prea multe pentru situaţiile groaznice de mai sus. Pe politicieni, autorităţi, poliţie, cursurile de karate din copilărie sau spray-ul cu piper nu ne putem baza. Există doar speranţa ca oamenii să redevină oameni. Să îşi aducă aminte cum e să îţi pese. Cum e să fii erou. Cum e să îţi ajuţi semenii la nevoie, cum e să îţi aduni câinii de pe drumuri şi să le oferi condiţii decente de trai.

Şi ne putem baza oricând pe Dumnezeu, iar armă să ne fie rugăciunea. Puteţi să-mi spuneţi babă coclită, nu mă supăr, însă dacă vă ascultaţi inima o să vă daţi seama că este tot ce putem face.

Să ne lumineze Dumnezeu sufletele, să ne păzească de rele şi să ne ajute să ne reamintim să fim oameni.

Cu drag,

d

Suntem bolnavi. HELP!

Suntem bolnavi. Toţi. Noi, oamenii. Şi nu mă refer la reumatisme, traumatisme, urticarii şi toxiinfecţii. Avem suflete bolnave.

Suntem nişte nevricoşi, frustraţi, sechelaţi, fricoşi, răniţi, dereglaţi, infectaţi. Mândria ne roade din temelii, viciile ne consumă lent, orgoliile ne atacă, frica ne macină, răutatea ne inundă, depresia ne ucide perfid.

Şi noi visăm totuşi la dragoste, la iubirea din poveşti, la viaţa perfectă în doi. Şi ne cuplăm. Şi ne minţim din secunda doi, şi nu partenerul, ci pe noi înşine. Realizăm că omul are mai multe hibe decât putem noi duce, că sunt diferenţe ireconciliabile, că ţie îţi place cu trotineta în parc, iar lui telecomanda pe canapea. Că drumul e acelaşi, dar aşteptările diferite. Dar nu îţi recunoşti asta. Conştiinta îţi şopteşte „Nu”, tu zbieri „Da” din toţi rărunchii. Pentru că îţi spui: „Dar dacă...?” (There is no fucking "What if"!!!)

Şi când doi oameni bolnavi sunt împreună, „te iubesc-ul” e la fel de toxic ca Cif-ul băut cu paharul. Sentimentele nu sunt reale, sunt plăsmuite de nişte suflete însetate după ajutor, după atele, după sprijin.

Relaţia bolnavă are următoarele simptome: dă dependenţă, verbul dominant este „am nevoie”, suferinţa este la ea acasă, lacrimile sunt prezente zilnic, ideea de renunţare apare deseori dar nu este niciodată dusă la bun sfârşit.

Tratament imediat: o despărţire dureroasă, dar sănătoasă, spălarea sufletului prin rugăciune şi post, prezentarea la duhovnic sau, după caz, la psiholog. Personal, recomand cu căldură prima variantă.

Tratament a la long: dezintoxicarea sufletului de traumele copilăriei şi adolescenţei, purificarea trupului şi a minţii, introspecţie, autocunoaştere, iertare, acceptare, terapie intensivă cu rugăciuni.

Şi abia apoi, suflet curat, întâlnind, cu voia Domnului, un alt suflet abia ieşit de la rehab, poate construi o relaţie, o familie, o viaţă sănătoasă din punct de vedere moral, spiritual şi psihic.

Amin, aşa să ne ajute Dumnezeu!

PS. Intuiţia şi părinţii au întotdeauna dreptate. I mean...întotdeauna.

Cu drag,

D