Surorile Andreescu creează poveşti. Frumoase.

Au fost ani la rând când imprimeurile cu moaca pisicii Hello Kitty mă făceau să zburd de fericire. Şi nu vă închipuiţi că aveam 9 ani. Meh. De ceva timp am renunţat însă la acest print pueril şi m-am îndrăgostit de...simplitate. De culori. De croiuri minimaliste. De linii feminine şi sexy, deloc vulgare. Şi de designerii care celebrează stilul pur, autentic, neîntinat de paiete, fulgi, cristale şi ciucuri la un loc.

Andra Andreescu are un al 6-lea simţ. Al bunului gust.

Am vizitat-o la showroom în prima mea zi de concediu. Mi-am propus să stau puţin, aveam multe lucruri de rezolvat în joia aia. Şi-am stat puţin. 4 ore. Pentru că timpul nu curge normal în mansarda Andrei. E un spaţiu magic, ca într-o nuvelă a lui Eliade.

M-au fascinat creaţiile AA. Am probat o rochie culoarea cernelii, dintr-un material fluid, ce îmi alinta obraznic formele. O îmbrăţişare textilă care m-a făcut să mă simt atât de sexy. Am combinat-o cu nişte botine şi o pălărie cu boruri ample, pe care am găsit-o prin atelier. Şi look-ul era complet!

Şi apoi altă rochie asimetrică, de un gri perlat divin, m-a cucerit.

Alegerea mea? Un tricou roz prăfuit, ca o bezea, cu spatele gol şi fâşii de material. L-am purtat în vacanţă în felurite moduri: ba cu un colier statement pentru un outfit chic, ba cu bentiţă cu perle şi ochelari maxi în spiritul hippie. Îl iubesc!

În titlu vorbesc despre surorile Andreescu. Da. Andra – designerul vestimentar şi Beatrice – designerul de bijuterii.

Dacă vă uitaţi mai atent la baza gâtului meu, o să observaţi o bobiţă strălucitoare. E ca o picătură de rouă din aur. Atunci când mă întâlnesc cu prietenii, toţi mă întreabă ce port, iar eu le răspund cu mândrie: un strop de vanilie!

Pentru că la gât, pe un şnur nude, am un pandantiv micuţ, cu o simbolistică specială: o moleculă de vanilie!

Beatrice făureşte poveşti din aur şi argint, poveşti cu tâlc, pe care le înţeleg doar cei iniţiaţi. Formule chimice, molecule, toate cu o însemnătate aparte.

Pe fete le găsiţi aici şi aici.

Şi-apoi o să le iubiţi.

Cu drag,

d

În 2012 am învăţat. Tu?

E sfârşit de an. Şi devenim nostalgici şi siropoşi, stări accentuate şi de perioada frumoasă a Crăciunului ce tocmai a trecut. Şi stăm şi reflectăm, asemeni Gânditorului din Hamangia. Ce-am realizat în 2012? Ce-am iubit? Cât am suferit? Câţi bani am tocat aiurea, cât am investit, cât mai avem? Avem regrete? Amintiri fabuloase? Dureri, înfrângeri? Ce-am pierdut şi cu ce-am rămas? Ce urmează acum?

Pentru mine, 2012 a fost un an al minunilor. A fost anul în care Dumnezeu m-a îmbrăţişat cu dragoste, dar m-a şi urecheat de vreo 2 ori, aşa, părinteşte. 2012 e anul în care am înţeles că unii oameni pleacă din viaţa ta ca să lase locul altora care îl merită cu adevărat. Am înţeles că niciun vis nu-i prea îndrăzneţ, că tot ce îţi doreşti se poate îndeplini. Ştiu că sună ca un clişeu obosit, dar e atât de adevărat! Mi-am dorit din inimă ceva, cam vreo 10 ani aşa. Clipă de clipă. Şi azi am. Şi e incredibil.

Am învăţat că prietenii adevăraţi rămân, chiar dacă locuiesc în celălalt capăt al lumii. Şi că unii n-au fost niciodată. Mi-am dat seama că şi oamenii bogaţi plâng, iar fericirea n-are nicio legătură cu milioanele de euro din conturi.  Anul asta am învăţat că şi femeile frumoase sunt părăsite, iar alea mai puţin decorative se mărită cu nişte tipi demni de coperta GQ.

Anul ce tocmai se încheie mi-a adus clipe savuroase de fericire, dar şi momente de disperare, toate într-un tango pasional. În 2012 am luat Claritine, Voltaren şi Metoclopramid, am mâncat cele mai bune scoici din lume la un restaurant din Braşov, am făcut sandwichuri cu „de toate” pentru Adriana şi am respirat aerul proaspăt irlandez, am sărit în valurile pufoase de la Mediterana şi am râs cu sufletul. Tot acum am realizat că există o legătură specială între surori, şi că mama şi tata sunt cei mai iubiţi dintre pământeni.

În noiembrie, Charlie a plecat în Paradisul Apelor.

În 2012, Andreea a avut grijă să am şosetele cu Hello Kitty mereu în picioare, ca să nu răcesc. Şi tot ea m-a ghidat, m-a ajutat, a fost acolo când eram doar o „veveriţă” speriată. Şi îi mulţumesc.

Tot anul asta am învăţat să mulţumesc Domnului pentru căţei, somn, A, şi eclerul cu cafea de la Chocolat.

În 2012, am învăţat că dragostea nu se povesteşte, se trăieşte.

Tu ce ai făcut în 2012?

Dragii şi dragele mele (chiar şi voi, micuţe invidioase „ecşi” curioşi, băgători în seamă şi personaje-degeaba) vă doresc să nu regretaţi nimic din 2012, să iubiţi şi să iertaţi, să vă preocupaţi mai mult de sufletele voastre şi mai puţin de vieţile altora. Iar 2013 să fie frumos, pudrat cu sănătate, praf de zâne şi inimioare.

Cu drag,

D

Facebook e de căcat.

Nu neg şi nici nu contest un milion de chestii foarte tari ale acestei platforme de socializare. Oricât de clişeistic sună, da, mi-am regăsit vechi prieteni şi colegi, am dat add profesoarelor din liceu ceva mai modernizate, m-am împrietenit cu o grămadă de lume de care am nevoie la job, îmi promovez munca, blogul, proiectele, şedinţele foto, filmările şi urmăresc o mulţime de chestii care mă interesează, de la ce mai scoate nou Buble, la pagina oficială Giambattista Valli sau fan clubul Hello Kitty (mdah, old habits die hard.)

Probabil că şi pe tine te satisface „faţa de carte” albastră, că o arzi cu orele pe la FarmVille, mai dai o tură cu check in pe Dorobanţi, faci ecografia statusurilor de peste zi ale prietenilor şi share-uieşti poze cu mesaje cretine sau profunde de la Craioveanu de pe Wall. Sau de la Raicu. Depinde cât eşti de inteligent.

Însă, dacă stai să te gândeşti mai bine, Facebook-ul asta e o mare tâmpenie. Cică ai 657 de prieteni. Dacă mâine te-ai umple de urticarie şi ai avea nevoie de soluţie mentolată, câţi s-ar duce prietene la farmacia să-ţi ia? 1? 2? Eşti un fericit dacă şi atâţia!

Şi stai şi te chiombeşti în monitor, şi-ţi mai pui mâna la gură de uimire: „Vaaai, ce viaţa are proasta asta nene. Ce vacanţe. Ce casă. Mereu machiată, mereu coafată....vaaaai şi uite-l pe Costel ce s-a ajuns, ce maşină şi-a tras al naibii, şi ce ceas...o fi original? Şi Margareta...acum stă la Paris. Cum o fi ajuns acolo?”. Dar tu ai impresia că gagica aia şi-ar pune poze cu ea nemachiată, cu izmenele cu care stă prin casă sau la piaţă la Delfinului când cumpără praz? Că maşina aia e a lui Costel? Că Margareta stă la Paris de bine ce-o duce? De fapt munceşte ca o sclavă ca să-şi plătească studiile.

Aşadar, FB e un bullshit. Vedem doar ce vor alţii să vedem. Ne spoim imagini flamboiante, strălucitoare, flashy mother fucking cool, când de fapt toţi avem depresii, supărări, amăgiri, probleme, emoţii, disperări, căderi, nefericiri, bad hair days. N-aţi vrea să ne postăm toţi poze când avem gripă, avem nările roşii de la atâta şters de muci, ochii lăcrimoşi şi buzele arse de febră? Nu? Ziceam şi eu...

Ah, şi cea mai tare chestie...FBI-ul zis şi Facebook. Acum nu mai e nevoie să suni pe cineva să vezi ce face, ce a primit de ziua lui, ce a mâncat, ce a vizitat, ce a iubit şi ce-a părăsit. Îţi zice tata Facebook.

Ba mai mult, dacă eşti femeie, stai şi faci pe Poirot cu fosta lui iubită. Te uiţi dacă aia era mai bună ca tine, dacă avea cracii mai lungi, dacă citea mai mult. Şi dacă nu poţi să-i vezi pozele, îi dai Add de pe un cont fictiv. Că ai şi d-ala. (Potârniche mică, zi zău că nu ai făcut aşa!!!)

Şi pe Facebook asta suntem două categorii: aştia care ne punem poze multe, avem albume, suntem activi şi însufleţiţi zi de zi, dăm like-uri şi comentarii, şi „feisbuciştii” din umbră. Aia sunt cei mai periculoşi.

Au 2-3 poze, şi alea tag-uite, nu au activitate, nu mişcă nimic, zici că au cont inactiv. Dar de 

uuuuunde! Stau ca hienele şi nu le scapă nimic. Dar nimic! Ştiu tot ce-ai făcut, la ce oră te-ai conectat, cu cine ai interacţionat şi cui i-ai dat like. Îţi ştiu pozele pe de rost şi te bârfesc ori de câte ori au ocazia. Băi nebunilor, v-ar plăcea să vă pocnească cineva peste urechi şi să nu ştiţi cine-a fost?

Concluzie personală: am văzut pe Facebook că actuala iubită a ex-ului meu poartă ochelarii de soare pe care eu i-am făcut cadou lui, la o aniversare. Isn’t thaaaat sweet??

Cum spuneam, FB sucks. Tocmai mă duc pe pagina mea să pun link către blog. Hahahahaha.

Cu drag,

d.

Hello Kitty says Hi!

Pentru voi, aştia ai mei care mă citiţi, eu şi Hello Kitty zicem "Salut"!


Make up: Sinziana Iaru, Foto: Silvia Postolatiev

Despre mine. Hello Kitty şi gem de caise.

Dacă tot dai click, vii la mine „acasă” şi-mi citeşti posturile ce mustesc de frustrări personale, am zis să-mi fac şi o succintă radiografie, asta ca să mă cunoşti mai bine.

Diana, 24, fashion&beauty editor

- Nu calc şi nu mă pieptăn. Nu-mi place.

- M-am dus la serviciu în pijamale.

- Am o obsesie nevinovată şi aia e Hello Kitty. E un fel de drog. Am cercei, brăţări, rochiţe, tricouri, chiloţi, şosete, acadele, ciocolată, ceas, gentuţă şi clame, toate imprimate cu făţuca haioasă a pisicuţei. Ba chiar mi-am pus-o şi pe unghii. De fapt Sînziana s-a ocupat de asta.

- Am plâns şi-am râs în acelaşi timp, de fericire. La Disneyland.

- Sunt gurmandă şi trăiesc ca să mănânc.

- Michael Buble e favoritul meu. Simt că el cântă acolo pentru mine. Aşa om simţi toate. Tocmai asta e magia.

- Urăsc ţiganii. Dacă asta înseamnă că sunt rasistă, so be it!

- Am rămas prietenă bună cu fostul meu iubit. Se poate.

- Ador mâncarea arăbească, prăjitura cu brânză dulce, fructele de mare şi gemul de caise.

- Sunt ipohondră.

- Am o manie cu parfumurile. Cu cât mai multe şi mai aromate, cu atât mai bine. Să fie duuuuuulci!

- N-am suportat niciodată matematica, dar în liceu am avut parte de ea să-mi iasă pe nas. Făceam integrale şi derivate şi plângeam. Acum sunt doar o amintire naşpa. Uneori mai am coşmaruri că dau test la mate.

-Cândva mi-au cumpărat pantofi din banii de chirie. TOŢI banii de chirie.

- Ador viteza şi raliurile. Visul meu e să-i fiu copilot lui Loeb.

- Am alergie la usturoi.

- M-am simţit ciudat în ziua în care am aflat că băiatul pe care l-am iubit în adolescenţă, prima iubire adică, se însoară.

- Oamenii mă consideră nesuferită la prima vedere. De la a 5-a întâlnire în colo zic că-s adorabilă :)))))

-Iubesc la nebunie câinii, dar pe aştia maidanezi i-aş eutanasia. Sorry.

- Am o prietenă bună, pe care o ador. Are puţin peste 50 de ani.

- Tot ce mi-am dorit cu ardoare, s-a împlinit. Şi nu exagerez. Păcat că nu-mi doresc aşa tare să câştig la Loto! Haha!

-Dacă a fost femeie în viaţa mea pe care să n-o sufăr, Dumnezeu mi-a adus-o în cale. Cu una am devenit prietenă, despre celelalte am realizat că-s chiar faine.

- Când eram mică, la grădiniţă, am luat păduchi şi mama m-a tuns pe chelie. Traumatizant moment.

- Sora mea e de 1000 de ori mai deşteaptă şi mai frumoasă decât mine.

- Cred în minuni. Le-am trăit pe pielea mea.

- Am şi acum păpuşa Barbie pe care am primit-o de la mama când aveam 10 ani. Are părul tuns anapoda, pix pe faţă, dar e a mea şi o iubesc. O ţin în bibliotecă.

- Mi-e dor de Ana şi abia aştept să ajung la ea.

- Mămica şi tăticul meu sunt cei mai buni din „toate lumile”.

- Iubesc. Am curaj. Şi mă tem.

Cu drag,

d.